Cu efecte, pentru toată lumea!

De curând am mai urmărit şi eu nişte seriale că tot a fost sesiune şi deh!, între două intervale intense de făcut nimic, mai luam câte o pauză de vizionare a unui episod din varii serii. Că unele erau mai faine decât altele e indubitabil – unele filme au doar mesaj(e) interesante, altele doar efecte speciale inovatoare, altele pur şi simplu oferă o scurgere a poveştii foarte plăcută şi confortabilă şi mai sunt cele care reuşesc să le combine pe toate, cele extraordinare, pe care le revezi cum reciteşti o poezie pe care o cunoşti pe de rost, chiar dacă ştii nu doar ce urmează să spună sau facă personajul, ci şi ce se vede în spatele lui şi cum se mişcă uşor imaginea spre stânga.

Oricum, asta nu e o clasificare atotcuprinzătoare, ci sunt doar câteva impresii care ne duc la un alt aspect foarte important care îmi pare a fi legat de convenţiile pe care le acceptăm când intrăm într-un cinematograf sau ne aşezăm pe canapea cu o cană de ceva cald lângă, pentru a urmări un film. Cu alte cuvinte, când începe câinele să vorbească sau Batman să dea din urechi sau pur şi simplu nu mai moare Bruce Willis odată, nu ni se pare că e ireal, poate doar exagerat în unele cazuri. Pentru asta ne uităm la film, am acceptat că o să fim minţiţi, că o să ni se spună o poveste care, ştim şi noi, e şi ficţiune şi realitate. Zicea însă un nene că, spre deosebire de realitate, ficţiunea trebuie să pară reală. În sensul ăsta mi se pare că au evoluat foarte mult efectele speciale din filme – pe de-o parte să facă ficţiunea cât mai veridică şi, pe de altă parte, să distragă atenţia de la încălcările convenţiilor de care vorbeam mai sus, atunci când lucrurile nu par chiar reale.

M-am uitat zilele astea, cum spuneam, la nişte seriale, printre care şi unul SF care avea la bază o idee ce mai fusese ecranizată de vreo două ori, odată prin anii '70 şi apoi prin '90. Am văzut prima dată versiunea cea mai recentă, din 2013-2014, şi abia apoi am aflat de variantele anterioare. Am zis însă că ar merita să le văd şi pe-alea, că povestea era foarte interesantă. Am avut însă un şoc. După vreo zece minute m-am oprit şi am zis că mai bine mă culc. Deşi îmi plac filmele vechi, efectele speciale din astea mi se păreau mai puţin decât copilăreşti, arătau mai degrabă a parodie ieftină şi mă împiedicau să urmăresc povestea care, de altfel, îmi plăcea.

Nu vreau să spun că filmele se făceau prost atunci, categoric nu! Mi-am dat seama însă că efectele speciale au devenit o parte atât de importantă în crearea ''realistă'' a ficţiunii cinematografice încât ne-au modificat puternic percepţia despre ce e acceptabil sau nu în construirea veridică a unei naraţiuni. Cu alte cuvinte, efectele speciale au modificat foarte mult convenţiile pe care le acceptăm atunci când vedem un film şi parcă nu mai ţine firul poveştii când, în loc să se teleporteze cu nişte freamăte electrice şi tridimensionale, personajul dispare încet sub o pată albă cu sclipici. E din altă poveste şi ochiul nostru a fost antrenat asiduu să recunoască incongruenţele astea. Altfel spus, ne-am educat gustul şi corpul pentru altceva, nu mai merge hrana vizuală de altă dată.

 Desigur, nu toate filmele intră în sfera asta, dar mi se pare că se conturează o tendinţă ignorantă de a trăi doar în prezent sau doar spre viitor. Nu e nici măcar un hedonism reuşit, ci doar generarea unui ''dezgust'' faţă de trecut, în sensul că, mergând pe direcţia asta, nu mai ştim cum să gustăm trecutul, cum să-l înţelegem şi ne trezim nostalgici pentru fragmente aproape imaginare de amintiri conectate arbitrar şi nu de o coerenţă identitară.

Un nimic întreg la minte

În perioade din astea şi dacă-mi vin idei mă abţin să le pun pe aici. Mi se pare că nu sunt destul de importante, sunt alte probleme mai arzătoare care ne ocupă timpul, ne consumă energia, ne concentrează toată atenţia şi bineînţeles ne lasă cu dileme (cel puţin), stres şi o stare de nervozitate constantă. Politicieni înveteraţi, corupţie, furt, ilegalitate, drepturi încălcate, ignorate, violenţă, neputinţă, rezistenţă... O adunătură de cuvinte pesimiste ca un peisaj de toamnă privit fix din nămolul care-i dă culoarea.

Dar poate tocmai de-asta ar trebui să mai scriu câte ceva, câte-un nimic că doar ăsta-i numele blogului. Un nimic care să păstreze în viaţă un fir de normalitate, o adunătură de cuvinte care să nu ne chinuie gândurile, să le relaxeze, să dea un aer de viaţă pur şi simplu. Nu zic de o poveste escapistă, ci de mici lucruri pe care nu ne mai obosim să le observăm când avem atâtea lucruri pe cap, detalii care poate ne-ar face ziua mai frumoasă dacă ne-ar ieşi în drum şi ar trece peste agresivul informaţiei care ne înfăşoară mintea şi ne-o sufocă.

Scriam la licenţă despre umorul politic de pe vremea lui Preaîmpuşcatu' şi mă chinuiam să îi găsesc un sens în afară de platitudinile rezistenţei prin cultură sau valvei de răsuflare. Simţeam ca şi acum că mă afund în nişte probleme cărora n-o să le găsesc niciodată capul sau coada, chiar dacă mi se păreau esenţiale, de netrecut cu vederea. Până când am dat peste un banc:

           Două vecine stau la coadă la pâine şi mai şoptesc una, alta:

            - Auzi, bărbată-meu a cam luat-o razna.
            - Aoleu, de ce?
            - Cotcodăceşte toată ziua şi se crede găină.
            - Păi şi nu l-ai dus să-l caute?
            - L-aş duce, dar, uită-te şi tu, avem nevoie de ouă!

Am înţeles atunci că şi glumele astea, pe lângă celelalte nevoi pe care le suplineau – de comunicare, de escapism, de refulare, de relaţionare, de testare a limitelor, de creativitate etc. – erau o încercare de a păstra în fiecare om o fărâmă de normalitate, o referinţă despre ceea ce înseamnă să fii şi să rămâi sănătos la minte într-o lume bolnavă.

 Ce vreau să zic e că într-atâtea nebunii, orice gest, orice cuvânt, gust, miros, imagine sau sunet care îţi dă puţină pace e binevenit, agaţă-te de el măcar şi câteva momente! Mi se pare că ultima rezistenţă de care trebuie să dăm dovadă e legată de noi înşine – să rămânem întregi la minte.

Despre o poveste în două cuvinte

„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!” zicea regretatul Dinică în cinica Filantropică. Bun, dar cum spui o poveste în două secunde, în două cuvinte cuiva care nu te ascultă?

Ies de la metrou, urc pe lângă scara rulantă şi sus văd o femeie cu pliante care reuşeşte să-şi împartă ”marfa” foarte uşor. De obicei evit să mai iau pliante pe care oricum le arunc la primul coş (ar fi interesant de măsurat cât se depărtează pliantul de persoana care le împarte – preţ de un coş, două?). Rareori e ceva relevant sau util pe ele şi atât cei care le împart cât şi cei care le primesc ştiu asta. De-asta cei care împart sunt tăcuţi, robotici, plictisiţi, cu figuri aproape deprimate, chiar dacă unii se chinuie să afişeze un zâmbet de reclamă. Cei care le primesc sunt absenţi, ies dintr-un non-loc şi se duc în altul cu speranţa de a ajunge mai repede acasă şi par să se simtă invadaţi, agasaţi de întreruperea gândurilor şi a mersului doar pentru o hârtie fără rost.

Dar ce face femeia de la metrou? Ne spune, de fapt, ne comunică o poveste în 2 momente, 2 cuvinte o privire şi o aplecare sfioasă către oameni: „Fiţi amabilă!...Fiţi amabil!” se aude de pe la jumatea treptelor. Oamenii imobili care urcă pe scara rulantă sunt scoşi din transă şi se fac amabili aproape instinctiv. Empatizează cu femeia care cu privirea îşi cere scuze că-i deranjază, explicând fără sunet că nici ei nu-i place, dar trebuie să-şi facă treaba. Le cere ajutorul preţ de două secunde, poate mai puţin: „Fiţi amabil/ă...[am şi eu nevoie să vă dau ceva care nu vă trebuie, să scap de hârtiile astea fără să le pun eu la coş. Aruncaţi, vă rog, hârtia asta pentru mine!]”. Asta pare să fie continuarea poveştii care se iveşte în minţile trecătorilor care simt deopotrivă neputinţa femeii, dar şi puterea ei de convingere.

 Cum spunea un nene despre secretul poveştilor bune, femeia le dă un exerciţiu de imaginaţie, ca la primele lecţii de adunare de la algebră. Le dă un 2+2, iar trecătorii vin cu rezultatul bucuroşi că au înţeles povestea.

Plimbare pe-nserat

Plec înspre casă cu nasul înfundat şi capul zvâcnind de la o răceală care tocmai se aşază. Aerul de afară mă mai calmează totuşi şi îmi zic că o plimbare Romană – Unirii nu ar strica, aşa că o iau la pas pe trotuar cu ochii căscaţi pe sus, prin jur, peste tot.

O reclamă care te învaţă să desparţi „rată” în silabe punând în loc de cratimă un hamac – cică la banca aia poţi să iei pauză de la plata ratelor. În stânga mea, un bloc întreg caută eroi de ciocolată – nu-i mai trebuie soare, plus că cearceaful ăla al reclamei are niţică viaţă în el faţă de culoarea de gri murdar spre maroniu a tencuielii răsspălate de ploaie şi îmbibată de rugina armăturii care se iveşte pe la unele îmbinări.

Aştept la un semafor. Un motor ambalat dă de veste că nu-i de joacă, dar o femeie cu părul neterminat de tuns nu ia în seamă avertismentul. Trece pe roşu şi se miră după doi paşi – trecu şi o maşină pe acolo...ca să vezi! Face un „îu” şi continuă mai repejor. Se face verde. Trec şi eu călare pe zebra murdară de cauciucuri înfipte în asfalt. Pe partea cealaltă a drumului, fix în colţul trotuarului, mă întâmpină hora unirii containerelor de gunoi colectat separat, dar aruncat în acelaşi loc – albastru, galben şi verde (cât se mai vede sub afişele de concerte în care Marcel Pavel priveşte lucind spre cer, de Crăciun, desigur). Un copil se chinuie să se urce pe Enescu, săracul, care pare să fi suferit de la vinul de mai devreme şi a simţit nevoia să se aşeze pe scaun – mai rare aşa statui.

Continuu pe acelaşi bulevard. La ultimul etaj al unei clădiri, pe stânga, acoperişul verde e acum roşiatic, încă mai are frunze. Pe partea mea, blocul are doar acoperiş – fără culoare. În el, pe la jumate, îşi are sediul „cel mai vechi partid tânăr din România”. Cam aşa arată şi blocul – balcoanele ce păreau că o să cadă au fost lipite şi cârpite cu ceva mortar mai închis la culoare.

Pe lângă trotuar, pământul se chinuie să arate că mai există, înconjurat de beton, borduri, moloz şi piatră cubică. Din fericire pentru el, dar din păcate pentru aspectul sec şi neutru al betonului, ploaia l-a mai scos pe stradă – nefericiţii cu maşina parcată printre cei zece-cinşpe copaci de pe tot bulevardul n-au mai ieşit cu mâinile curate de acolo. Nămolul a ajuns şi pe geamurile magazinelor de la cinci metri distanţă.

Magazin cu produse din jurul lumii...fabricate toate în China. Pe lângă el, un atelier pentru o bicicletă românească renăscută din piese nemţeşti. Mai în faţă, pe stânga, Intercontinentalul. Peste stradă, nişte maşini cocoţate pe rampe şi cu fundiţă ca nişte fete în prima zi de şcoală, doar că acolo-i cazino. Fântâna de la arhitectură curge albastru, albastru mat, fără reflexii. Pe marginea ei, Jah a murit, „JAN te iubeşte!”.

Primesc un pliant de la un domn care se înclină binevoitor şi se roteşte după mine spunându-mi că e gratis să-mi dezvolt personalitatea în sectorul doi. Îi pierd vocea prin grămada de oameni printre care mă strecor. La metrou, un alt pliant îmi spune pe violet să zâmbesc, nu de alta dar am un voucher de reducere la nişte produse pe care nu vreau să le cumpăr. Zâmbesc totuşi şi îl pun în buzunarul de la spate de la pantaloni, lângă dezvoltarea personală. Hârtia e lucioasă, proastă.

Revin la suprafaţă şi-l întâlnesc pe Gică Hagi cu mâna-n ghips, după meciul cu Ungaria de acum mulţi ani. Muzeul de istorie le face cinste câtorva sportivi români, iar mai încolo, tot pe gardul lui se sprijină două lumi – Bucureştii anilor '70 şi cel de acum – tot în poze. Impresia ce-mi rămâne e că aveam grădinari mai buni pe vremea lui Ceaşcă, se mai vedeau clădirile de pomi şi de tufişuri.

Intru pe sub o schelă care acoperă trotuarul şi apoi la un anticariat. Pierd ceva vreme pe aici. Găsesc două cărţi, merg să le plătesc, dar stau la coadă că o femeie octogenară probează nişte perle, întrebând serioasă dacă sunt adevărate. Vânzătorul îi răspunde sincer dar cam direct pentru vârsta ei că sunt de plastic. Vine şi un tânăr curios dacă se mai fac angajări. I se răspunde la fel de sincer – „lasă şi tu un CV că luni tragem la sorţi”.

Cobor spre Unirii. Îmi iau un covrig cu stafide în care mai găsesc şi altceva – încă nu ştiu ce, dar restul covrigului e bun. Dau să intru la metrou. Mă distrage un cerşetor care parcă licitează pentru el însuşi - „hai, care dai un ban, doi oameni, hai să văd!”. Cobor în pasaj şi trec pe lângă lanţul de chioşcuri unde nişte bomboane şi prăjituri „aduc Basarabia acasă”. Un alt chioşculeţ oferă esenţă de Harap-Alb - „un lux pe care ţi-l poţi permite!”

 Bag cartela, mă aşez pe scara rulantă, vine metroul, mă urc şi plec.

România, nostalgie şi fizică cuantică

Sunt fascinat de nostalgii şi sunt nostalgic din fire, uneori şi după lucruri pe care nu le-am trăit. De fapt cred că e natural, uman să idealizăm trecutul, să-l şlefuim frumos şi să-l comparăm cu „deplorabilul” prezent, pentru că în felul ăsta ne situăm în timp. Pe lângă faptul că memoria e selectivă şi ne ajută să trecem mai uşor în negură momentele care nu ne-au făcut să ne simţim chiar ca Superman, ce rămâne după ce memoria îşi face treaba de a uita, păstrează o aură de viaţă bună, cu un sentiment încurajator că nu ai trăit viaţa degeaba, chiar dacă acum nu mai e ca „atunci” (nici nostalgia nu mai e cum era, cum bine zicea Peter de Vries).

Am tot umblat zilele astea prin nostalgiile unui grup de aproape 400 de mii de oameni, nostalgii afişate şi împărtăşite de bună voie, pe atotconţinătorul nostru Facebook. M-am regăsit şi eu în unele, chiar şi măcar din instinct sau empatie. Ce mi-a atras atenţia după ceva timp a fost însă faptul că, reconstruind acel timp ce hrănea nostalgiile, reperele temporale (oricât de vagi) erau inseparabile de cele spaţiale (la fel de vagi, poate chiar abstracte).

Zicea un nene că de fiecare dată când ne amintim ceva, reconstruim imaginea evenimentului respectiv în mod diferit – ca atunci când, mic fiind, demontam o maşinuţă de jucărie şi, când încercam să o pun la loc, mare minune era dacă nu-mi rămâneau nişte piese aparent inutile (iar o roată era în locul volanului ca să aibă mai mult farmec). Aşa şi cu amintirile şi nostalgiile astea de care discutăm. Fiind vorba de o comunitate virtuală care încearcă redescoperirea, reinventarea României ca loc de viaţă sau vieţuire, la nivel declarativ pozele care întruchipau acele nostalgii erau legate de spaţiu, de loc. În esenţă, însă, era mai mult decât spaţiu, era, să-i zicem aşa, în termeni literari, un tărâm. Care-i diferenţa dintre spaţiu şi tărâm? E una mare, care l-ar împiedica pe Prâslea cel Voinic să mai petreacă şi acum la nunta sa – tărâmul e o ţesătură de spaţiu şi timp. E cam ciudat să explicăm basmele în termeni de fizică cuantică, dar ştia el Petre Ispirescu ce ştia. Chit că pentru un Harap Alb trei zile şi trei nopţi de petrecere sunt nimic, timpul nu lipseşte din construcţia tărâmului unde se învârt hore permanente de la nunţi de demult (or fi şi divorţat între timp, dar lumea tot petrece la nunta lor). Cam asta fac şi oamenii ăştia de-şi împărtăşesc nostalgiile naţionale – şi-au construit o poveste despre un tărâm naţional arătos, vesel, paşnic spiritual, statornic, în care spaţiul şi timpul formează un continuum măcar şi la nivel simbolic, că nu-s aşa importante principiile termodinamicii pe acolo. Cu alte cuvinte, România lor e un loc în care poţi să evadezi într-un spaţiu unde timpul mai are răbdare cu oamenii, un spaţiu care nu poate să existe decât într-un anumit timp al credinţei, al tradiţiei, şi al altor repere-stereotipuri din aceeaşi sorginte.

Continuitatea asta timp-spaţiu cred eu că e inerentă în procesul de amintire, rememorare şi implicită nostalgiei, dar mai ales, e necesară trăirii în prezent. Avem nevoie nu numai de un context în care s-au petrecut lucrurile de care ne amintim, dar şi de nişte coordonate care în acelaşi timp să delimiteze, dar nu să izoleze acest context de „aici” şi „acum”. Uitându-mă prin fotografiile de acasă, cele de pe hârtie, destul de des găseam pe spatele lor un rând - „cu X în pom, 1900 toamna” - asta mai ales când nu era totul discernibil din poza în sine. Ajung cu gândul la ideea de stop-cadru, adică un moment suspendat într-un anume spaţiu, o fotografie care surprinde amestecul şi continuitatea dintre timp şi spaţiu care definesc momentul respectiv, legându-l de următorul.

Revenind la oaia noastră, am putea spune că nostalgia oamenilor noştri pentru România lor e fundamentată pe o ficţiune constant rafinată, bazată pe amintiri comune, spaţii şi timpuri care se întâlnesc şi creează o imagine de ansamblu coerentă şi care inspiră bunăstare. Să nu fiu înţeles greşit, nu zic că imaginea României văzută de ei e o utopie, ci doar că memoria nu e un registru, e o facultate creativă – prin uitare, prin selecţie, prin reîmbinarea celor rămase în diferite moduri şi din diferite perspective. De asemenea, nostalgia în sine nu se manifestă neapărat pentru un trecut glorios, ci pentru un prezent nedefinit încă, neaşezat în spaţiu şi timp, care n-a ajuns la coerenţa dintre spaţiul şi timpul său.

1 Martie (2012)

Vroiam să încep ca-ntr-un cântec cu “atenţie se închid uşile!”, pentru că ăsta e momentul de unde porneşte povestea. Urc scările de la metrou să ies spre soarele de primăvară calendaristică – era 1 Martie. Bineînţeles, cu o dată din calendar nu se face primăvară adevărată – era destul de frig afară şi trotuarele încă pline de bălţile de la ceea ce fusese odată o zăpadă acceptabilă. Azi ceva era diferit în drumul meu spre facultate. Mergeam cu zâmbetul pe buze, cu muzica tare în căştile tocmai tunate (da, am uitat să spun, îmi pusesem nişte pisici pe căşti). Eram euforic fără să am vreun motiv şi de fiecare dată când reuşeam să mă strecor printr-o adunătură de oameni simţeam cum creşte inima în mine. Începusem să măsor calitatea zilei în viteza de depăşire a obstacolelor şi ambuteiajelor de pe trotuar şi din staţiile de autobuz unde se îngrămădesc curioşii care cred că dacă se uită dupa autobuz o să vină mai repede.

Merg repede, trec pe roşu la un semafor pe care în veci nu l-am văzut verde (e mereu copt), mă eschivez pe lângă nişte dealeri de zambile care fac reduceri şi în sfârşit calc în cea mai mare baltă. Aveam doar un examen oral, ce putea să fie aşa rău că jumătate din cracul drept al pantalonilor era de altă culoare? Poate chiar m-a ajutat pentru că proful n-a mai fost atent la ce spuneam ci la uimitoarea modă tinerească (“s-au dus vremurile de altă dată când ne îmbrăcam şi noi asortat”, şi-o fi zis el în timp ce eu profitam de moment şi vorbeam de meciul din seara trecută ca să nu fie linişte). Bun, am scăpat şi de asta. Într-adevăr, viteza e cheia – dacă nu aş fi vorbit repede, probabil ar fi realizat că lucrurile nu sunt tocmai în ordine. Dar am scăpat şi cu notă mare – pot să mă mândresc că sunt profesionist în...nu-mi mai amintesc cum se numea cursul.

Până acum, ziua părea să fie bună. Chiar dacă luasem balta aia din plin, mi-am zis că norocul poate să ia diferite forme – de-asta îşi şi imaginează oamenii că atunci când nimeresc cu talpa în excremente de câini zburdalnici o să le meargă bine. În fond e doar o ironie a sorţii care parcă te avertizează că dacă nu crezi în ce vrei numai de chestiile alea în care ai călcat o să ai parte. Eu eram încrezător că nu mă udasem degeaba cu model şi mergeam hotărât înapoi spre bibliotecă. M-am gândit să mai trec o dată prin groapa aia cu apă rece, să fie aşa un fel de botez sau de dezinfectare ca la gripa aviară, dar mi-am dat seama că atunci când o cauţi cu lumânarea nu prea se mai numeşte noroc, ci speranţa prostului. O ocolesc şi ajung din nou aproape de gura de metrou. Văd nişte tarabe întinse cât pentru o pomană serioasă, toate cu aceleaşi kilograme de fier vechi vopsit cu chestii strălucitoare – îmi venea poftă de conservă de ton când vedeam mărţişoarele alea şi am hotărât că o persoană specială merită mai bine nimic decât aşa ceva. Zis şi făcut! Plec.

Trec pe cealaltă parte a bulevardului şi în drumul meu apare o tanti cu nişte bucheţele de ghiocei. Mă uit la ea, are o faţă rugătoare, mă uit în spate crezând că-i face cineva semne că aproape m-a prostit şi până la urma zic în gândul meu “hai, mă, să nu mă duc cu mâna goală!” Scot portofelul, o întreb de preţ, îmi zice că sunt proaspeţi şi ieftini, eu îi zic că nu vreau să-i mănânc că nu cred că fac bine la stomac, ea râde şi îmi cere bani făcându-se că altfel pleacă. N-am bani schimbaţi, răspund eu şi chiar aşa era. Îi spun să mă aştepte că schimb şi îi dau, să nu plece. Dau fuga prin jur, pe la metrou, pe la anticariate...nicio speranţă de schimbare. Mă întorc posomorât dând din umeri cu basca în mână. Mă scuz că asta e şi îmi pare rău că nici măcar banii nu se schimbă aşa uşor în ţara asta. Dă şi ea din umeri resemnată, eu mă întorc şi plec, ea mă strigă după doi-trei paşi: “Băi, flăcău, ia, mă, d-aici un bucheţel să dai şi tu la gagică!”

Copii

Living la vida...Deutsch! „Hmm, nu-mi amintesc să fi fost aşa cântecul ăsta!” îmi zic glumind dar mirat în timp ce trec pe lângă o fetiţă ţinând-o de mână pe bunica ei care îi cară vioara. Fetiţa are un ghiozdănel albastru de calitate destul de proastă dar brănduit de o şcoală... anume care adăugase şi acel moto „living la vida...Deutsch”. Bunica tunsă scurt şi cu un aspect general ce sugera mai degrabă masculinitate o întreabă totuşi cu o voce calmă şi blândă pe fetiţă: „Era 10 când te jucai? Şi până la cât te-ai jucat?”

N-am mai prins răspunsul, deşi sunt sigur că fetiţa avea de zis ceva foarte interesant. Părea ca o scenă similară din procesul anecdotic al inculpatului ce era întrebat ce făcea cu 30 de ani în urmă, pe data x, la ora y. Răspunsul lui a fost că era cu un ochi pe calendar şi unul pe ceas. Cred că aşa era şi fetiţa asta, se juca şi se uita din când în când la ceas, că doar avea program.

Dincolo de presupunerile mele puţin exagerate, cred că e ceva mai îngrijorător în toată povestea asta, ceva ce leagă vioara de ghiozdan. Sunt şi au fost mulţi copii crescuţi de bunici până când părinţii au putut să împace serviciul cu începuturile de adolescenţă ale micilor oameni – asta nu e o noutate. Ce s-a schimbat însă este modul în care copilăria unora decurge acum. Unul dintre elevii pe care îi întâlnesc zilnic la şcoală vine, de exemplu cu două ghiozdane tot timpul – unul pentru cărţi (de la şcoala gimnazială privată, de la centrul unde învaţă limba germană şi de la centrul unde învaţă limba engleză) şi unul pentru sport (polo la un anume club, fotbal şi tenis). Alţii, doi gemeni, un băiat şi o fată, au biblioteca în maşină – unde de altfel îşi petrec şi o parte bună a zilei cu şoferul personal în drum spre lecţiile de dans, de pian, cursurile de limba engleză sau orele de tenis. Pleacă de acasă pe la 7 şi ceva şi ajung acasă cam după 12 ore, probabil odată cu părinţii lor care sunt la fel de obosiţi. Mănâncă şi se pregătesc de culcare.

Tot dintre ei sunt copiii care după ce termină de făcut o activitate strigă prompt „finished!” nu atât de mult pentru că vor să atragă atenţia că sunt primii (pentru că uneori nu sunt), ci pentru că nu ştiu ce să mai facă după, aşteaptă instrucţiuni, li se pare că un moment de relaxare, de pauză e pierdere de timp. Poate-s eu prea leneş, dar cred că plictisul e o sursă foarte mare de inspiraţie şi nu e de ici de colo să ai timp liber. Nu mă refer la timp în care nu faci nimic, ci timp în care eşti liber, eşti doar cu tine, te descoperi, te joci cu mintea ta, te mai prosteşti, visezi...Copiii ăştia nu par să aibă aşa ceva şi nici nu simt nevoia. Eu când am început să circul mai mult cu bicicleta spre serviciu am simţit lipsa metroului oricât de aglomerat şi mirositor. Pe bicicletă totul e în viteză, trebuie să fiu atent, să fiu prezent că altfel dau în gropi şi la propriu şi la figurat. La metrou pot să mai visez cu o carte în mână, să fiu departe cu gândul cât el mă duce unde am nevoie să merg. Copiii de care vorbesc s-au obişnuit deja cu o viaţă în viteză şi poate nu-i rău că o să meargă la sigur când vor avea oportunitatea de a-şi construi o carieră de invidiat. Mai rău e însă că sunt educaţi eclectic, dar nu li se dă şansa să aleagă ce vor să facă cu ei. Sunt educaţi pentru piaţa muncii de astăzi şi, cum am spus, probabil nu vor avea probleme, vor fi chiar lideri în domeniul lor, dar fără asta, cine vor fi? Ceva rămâne sec şi când vor descoperi asta nu cred că se vor simţi foarte bine.

E bine să nu te dai bătut, să munceşti pentru ce vrei să obţii, dar cred că e şi mai bine să ai timp destul de plictiseală ca să-ţi poţi da seama ce vrei să obţii. Altfel, un om bun care se adaptează în orice situaţie, chiar şi într-o lume bolnavă nu e un om cu judecată sănătoasă.