Plimbare pe-nserat

Plec înspre casă cu nasul înfundat şi capul zvâcnind de la o răceală care tocmai se aşază. Aerul de afară mă mai calmează totuşi şi îmi zic că o plimbare Romană – Unirii nu ar strica, aşa că o iau la pas pe trotuar cu ochii căscaţi pe sus, prin jur, peste tot.

O reclamă care te învaţă să desparţi „rată” în silabe punând în loc de cratimă un hamac – cică la banca aia poţi să iei pauză de la plata ratelor. În stânga mea, un bloc întreg caută eroi de ciocolată – nu-i mai trebuie soare, plus că cearceaful ăla al reclamei are niţică viaţă în el faţă de culoarea de gri murdar spre maroniu a tencuielii răsspălate de ploaie şi îmbibată de rugina armăturii care se iveşte pe la unele îmbinări.

Aştept la un semafor. Un motor ambalat dă de veste că nu-i de joacă, dar o femeie cu părul neterminat de tuns nu ia în seamă avertismentul. Trece pe roşu şi se miră după doi paşi – trecu şi o maşină pe acolo...ca să vezi! Face un „îu” şi continuă mai repejor. Se face verde. Trec şi eu călare pe zebra murdară de cauciucuri înfipte în asfalt. Pe partea cealaltă a drumului, fix în colţul trotuarului, mă întâmpină hora unirii containerelor de gunoi colectat separat, dar aruncat în acelaşi loc – albastru, galben şi verde (cât se mai vede sub afişele de concerte în care Marcel Pavel priveşte lucind spre cer, de Crăciun, desigur). Un copil se chinuie să se urce pe Enescu, săracul, care pare să fi suferit de la vinul de mai devreme şi a simţit nevoia să se aşeze pe scaun – mai rare aşa statui.

Continuu pe acelaşi bulevard. La ultimul etaj al unei clădiri, pe stânga, acoperişul verde e acum roşiatic, încă mai are frunze. Pe partea mea, blocul are doar acoperiş – fără culoare. În el, pe la jumate, îşi are sediul „cel mai vechi partid tânăr din România”. Cam aşa arată şi blocul – balcoanele ce păreau că o să cadă au fost lipite şi cârpite cu ceva mortar mai închis la culoare.

Pe lângă trotuar, pământul se chinuie să arate că mai există, înconjurat de beton, borduri, moloz şi piatră cubică. Din fericire pentru el, dar din păcate pentru aspectul sec şi neutru al betonului, ploaia l-a mai scos pe stradă – nefericiţii cu maşina parcată printre cei zece-cinşpe copaci de pe tot bulevardul n-au mai ieşit cu mâinile curate de acolo. Nămolul a ajuns şi pe geamurile magazinelor de la cinci metri distanţă.

Magazin cu produse din jurul lumii...fabricate toate în China. Pe lângă el, un atelier pentru o bicicletă românească renăscută din piese nemţeşti. Mai în faţă, pe stânga, Intercontinentalul. Peste stradă, nişte maşini cocoţate pe rampe şi cu fundiţă ca nişte fete în prima zi de şcoală, doar că acolo-i cazino. Fântâna de la arhitectură curge albastru, albastru mat, fără reflexii. Pe marginea ei, Jah a murit, „JAN te iubeşte!”.

Primesc un pliant de la un domn care se înclină binevoitor şi se roteşte după mine spunându-mi că e gratis să-mi dezvolt personalitatea în sectorul doi. Îi pierd vocea prin grămada de oameni printre care mă strecor. La metrou, un alt pliant îmi spune pe violet să zâmbesc, nu de alta dar am un voucher de reducere la nişte produse pe care nu vreau să le cumpăr. Zâmbesc totuşi şi îl pun în buzunarul de la spate de la pantaloni, lângă dezvoltarea personală. Hârtia e lucioasă, proastă.

Revin la suprafaţă şi-l întâlnesc pe Gică Hagi cu mâna-n ghips, după meciul cu Ungaria de acum mulţi ani. Muzeul de istorie le face cinste câtorva sportivi români, iar mai încolo, tot pe gardul lui se sprijină două lumi – Bucureştii anilor '70 şi cel de acum – tot în poze. Impresia ce-mi rămâne e că aveam grădinari mai buni pe vremea lui Ceaşcă, se mai vedeau clădirile de pomi şi de tufişuri.

Intru pe sub o schelă care acoperă trotuarul şi apoi la un anticariat. Pierd ceva vreme pe aici. Găsesc două cărţi, merg să le plătesc, dar stau la coadă că o femeie octogenară probează nişte perle, întrebând serioasă dacă sunt adevărate. Vânzătorul îi răspunde sincer dar cam direct pentru vârsta ei că sunt de plastic. Vine şi un tânăr curios dacă se mai fac angajări. I se răspunde la fel de sincer – „lasă şi tu un CV că luni tragem la sorţi”.

Cobor spre Unirii. Îmi iau un covrig cu stafide în care mai găsesc şi altceva – încă nu ştiu ce, dar restul covrigului e bun. Dau să intru la metrou. Mă distrage un cerşetor care parcă licitează pentru el însuşi - „hai, care dai un ban, doi oameni, hai să văd!”. Cobor în pasaj şi trec pe lângă lanţul de chioşcuri unde nişte bomboane şi prăjituri „aduc Basarabia acasă”. Un alt chioşculeţ oferă esenţă de Harap-Alb - „un lux pe care ţi-l poţi permite!”

 Bag cartela, mă aşez pe scara rulantă, vine metroul, mă urc şi plec.