E putin ciudat sa vezi cum avea Proust dreptate cand cauta timpul pierdut...Zilele astea, citind o carte in metrou, in drum spre facultate sau serviciu am avut tot felul de reverii despre copilarie si m-a cuprins nu numai un dor de a retrai macar o particica din momentele acelea, dar si o nevoie de a povesti tuturor din jur pataniile mele.
Cea mai populara a fost de departe istoria ochiului meu stang. Eram in curtea bunicilor in mijlocul unei zile de toamna mai umeda din '93-'94 cand pamantul era tot un fel de lut negricios in care puteam sa desenez ce vroiam... si ce puteam, bineinteles. Cred ca e unul din putinele momente cand nu imi amintesc ca sora-mea sa fi fost langa mine ca sa ma indrume cum sa fac prostia mai bine! (nu e rea, nu va faceti impresii gresite, doar ca era putin diabolica in copilarie). Ca un adevarat artist post-modern am inceput sa desenez peisajul meu predilect (o casa si o masina) facand mici impunsaturi in pamant cu un fier-beton. Incepuse sa prinda contur imaginea, dar, ca de obicei, nu mi-a placut cum arata una din rotile masinii, si m-am gandit sa apas mai tare pe fier, sa accentuez anumite trasaturi (asta e explicatia stiintifica, va imaginati ca nu aveam nimic in cap la momentul respectiv). Am apasat atat de tare pe fier incat nu am putut sa il mai scot din pamant si m-am chinuit atat de tare sa trag de el incat am reusit sa mi-l infig fix pe langa irisul ochiului stang (nu va speriati, inca il mai am si nu e de sticla, am scapat, vad bine, aproximativ). Am ramas putin socat, nici sa tip nu am avut putere, insa mama a avut, chiar inainte sa lesine! Tata a iesit ca din gura de sarpe din casa si nu stia pe cine sa salveze mai repede. Eu inca eram mirat de ce se intampla si nu realizasem ca aveam sange pe obraz si cred ca nici tata nu observase pentru ca s-a repezit sa o trezeasca pe mama. A cautat o sticla cu otet sa ii revigoreze simturile, insa a gasit doar una de ulei si n-a ajutat-o cu nimic (poate doar tenul i-a devenit mai fin putin). Noroc cu bunicul meu care m-a luat in spate ca pe un rucsac si intr-o fuga am ajuns la spital. Nu-mi amintesc nici acum sa ma fi durut foarte rau, dar ma simteam foarte fioros cu pansamentul pe ochi, ca si cum as fi fost un pirat necrutator...(care si-a bagat sabia in ochi). De atunci ai mei s-au hotarat ca ar fi mai bine sa ma joc cu mingea (pentru ca nu avea colturi in care as fi putut sa ma ranesc) si ca Mitza (sora-mea) ar trebui sa fie tot timpul langa mine sa nu se mai intample asa nebunii...Cateva zile mai tarziu, bunicul meu facea jogging spre spital cu Mitza care nu-si mai putea scoate niste boabe de fasole de pe nas (sper sa fi fost ideea mea, nu imi mai amintesc, dar am vazut cand erau introduse!).
Eh...copilarii...:)
