Eram mic, abia invatasem sa vorbesc. Evident, nu-mi amintesc toate cele, dar din povestile parintilor despre mine stiu ca nu mai scoteam un sunet zile intregi daca greseam un cuvant si ceilalti observau. Vorbeam putin oricum, daca mai si strambam vreo vorba era vai si amar in constiinta mea de atunci (aproape ca invatasem limbajul semnelor - adica stiam sa arat cu degetul in directia lucrului pe care il voiam).
La 12 ani imi placea matematica pentru ca puteam sa scriu urat si la nivelul respectiv nu prea se tinea cont de virgula inca. A trebuit sa chinui o vecina educatoare sa invat ceva gramatica, destul cat sa intru la gimnaziu pe picioarele mele. De acolo lucrurile deja au ajuns la un alt nivel. Axa valorilor mi s-a schimbat. Inca imi placea geometria, insa intr-un mod ciudat o asociam din ce in ce mai mult cu sintaxa, morfologia si fonetica. Am avut prima tentativa de scriere (si acum rad cei cativa care stiu despre asta. Am scris un text emotionant despre un catelus care printr-un accident a devenit schiop in timp ce eu eram intr-un magazin). In urmatorii doi ani pot sa spun ca am invatat intr-adevar sa vorbesc limba romana "ca la carte". Nu ma puteam abtine din corectat oamenii care greseau si asta ma facea sa ma simt cu atat mai rusinat cand mi se intampla si mie. Si acum simt aceeasi repulsie fata de erorile din vorbire si scriere, chiar daca in mod uman, apar si la mine. M-am simtit tradat la introducerea noilor standarde chiar inaintea examenului de bacalaureat - vedeam cum tot ce era gresit in limba romana pana atunci era formalizat ca regula oficiala.
Ati vazut vreodata o pisica alergand spre imaginea proprie reflectata in oglinda? Oricum, va spun eu ce se intampla. Vine in fuga, lasa o urma de nas pe sticla pentru ca inertia e prea puternica si apoi pleaca tantosa ca si cum ar spune "exact asa am vrut sa fac, sa ma izbesc cu botul de oglinda si apoi sa plec!" Asa mi se parea si introducerea noilor reguli - ca si cum romanii au incercat sa vorbeasca limba corect insa au gresit prea mult si era nevoie sa acopere orice urma a vreunei tentative. E mult mai usor sa schimbi o foaie cu alta decat sa educi milioane de oameni. Si pana la urma, daca nu vine Mahommed la munte...
De curand, insa, m-am gandit la rolul regulilor gramaticale si al unei limbi in general si mi-am dat seama ca totul tine de comunicare si de intelegerea mesajului. Daca se pot realiza aceste procese de transmitere si receptie a mesajului, e doar o problema de eficienta. Oricum limbajul o sa evolueze la nesfarsit, zic eu, in primul rand din lenea de a scoate prea multe sunete articulate (mai ales fumatorii cu o capacitate pulmonara redusa sunt predispusi la lenea asta) si in al doilea rand din cauza sau datorita interferentelor.
In cazul asta, oameni ca mine vor ramane doar niste incapatanati cu nostalgia vremurilor in care vorbirea se schimba mai incet si se vorbea in limitele de bun simt ale corectitudinii. O sa ajung la egalitate cu vreun editor din anii '60 care se punea in unghii pentru a numi tramvaiul "pesinemergator", si el macar era editor...
Dar inca nu disper. Atat timp cat sunt destui oameni care inteleg mesajul pe care il transmit, corectitudinea o pastrez pentru mine si o las relativa pentru ceilalti.
