Doi tufani aveau o idee

- Doi tufani! Zice tata intrând în bucătărie cu mâna stângă ridicată ca Mihai Viteazu în tablourile cu luptele lui. Eu stau pe canapea şi nu reacţionez – nu-mi dau seama dacă era o conversaţie cu sine care tocmai se termina sau una cu mine care tocmai începea (să vă spun sincer nici nu prea ştiam ce sunt ăia tufani şi mă simţeam şi cu musca pe căciulă).

- Deci avem doi tufani, reveni tata văzându-mi privirea ”inteligentă”. Şi tufanii ăştia sunt un reper (eu încă am dubii dacă vorbeşte cu mine). Şi vin unii, îi taie şi vor să îi fure, dar nu apucă pentru că vine poliţia pe capul lor. Tu ce le-ai face? (Mă simt ca la unele cursuri când visez şi mă trezesc lovit de intonaţia finală a unei întrebări, fără să fi auzit de fapt subiectul).

- Păi, stai, măi tată, puţin (încerc să o iau de la capăt cu povestea), ai cui erau tufanii? Unde erau?

- Tufanii erau ai tuturor (nu erau ai mei, ci ai urmaşilor, urmaşilor...gândeam eu). Erau pe un teren agricol dat în arendă unei societăţi private, scos din devălmăşie. Dar erau foarte bătrâni şi mari – d-aia zic că erau ai tuturor şi reper: au fost plantaţi de nu ştiu cine, nu se ştie când şi zona din jurul lor pe o rază de câţiva kilometri se numeşte „La Tufani”.

Acum intrăm în detalii metafizice şi antropologice că la drept nu prea ne pricepem şi oricât i-ar plăcea lui Mihai Viteazu/Ştefan cel Mare/tatălui meu să-şi dea cu părerea, ajunge fie să se contrazică, fie să încheie cu „poate”, ceea ce nu e admirabil.

- Mă, deci ai doi tufani (măcar atât oi fi reţinut, oftez eu în gând) mari de nu-i cuprind doi oameni pe fiecare, sunt repere geografice, istorice – aici cred că exagerează şi intervin.

- Hai, las-o cu istoricul că n-are treabă!

- Eh, nu?! Păi pe vremea când năvăleau turcii, acolo se urca straja să-i vadă şi să le spună sătenilor.

Fac repede calculul în minte şi deşi îmi dau seama că n-a trecut prea mult de-atunci, încerc să îl contrazic cu o presupunere acuzatoare, ca atunci când vorbeşti cu un pescar.

- N-or fi, măi, tată aşa bătrâni, mai taie oleacă din vârstă!

- N-or fi, nu ştiu, că n-am numărat cercurile. Bine, adevărul e că mie mi-a povestit Chelu' că de fapt acolo, pe vremea preaîmpuşcatului, se urca tractoristul ”de serviciu”, când ăilalţi trăgeau mâţa de coadă sau vindeau motorina din tractoarele noi, şi anunţa dacă vine controlul de la fermă sau de la judeţ.

(Fac comparaţii năucitoare în timp ce încerc să ţin pasul cu povestea – ce-au făcut comuniştii în România? Ce-au făcut şi turcii la Plevna – au părut să ia bătaie, dar ne-au făcut turci până la urmă).

- Aşa, deci le zicem şi repere istorice şi geografice (şi locuri ale memoriei mă gândesc eu fără să încerc să complic conversaţia) şi vine unu' şi-i taie. Cum estimezi valoarea pomilor ălora şi cum îl pedepseşti pe hoţ? Că nu e vorba de lemn acolo, chiar dacă îţi spusei că erau copaci mari pe o câmpie, e vorba de tufani ca idee! Termină fraza emfatic, ridicând degetul arătător de la mâna dreaptă.

Pfuu, că mă dădu pe spate! Nu se poate! Tata îşi dă dizertaţia înaintea mea, chiar aici pe canapea (şi nici nu s-a dus la cursuri).

- Cum adică, măi tată, tufani ca idee? Întreb ca să-l întărât.

- Păi oamenii ăia ştiau şi ei ceva, de exemplu când te întrebau unde te duci şi le răspundeai „la tufani” (acum poţi să zici la tufanii tăiaţi de nesimţitul ăla, glumesc eu cu mine). E vorba de cum se gândesc ei la zona în care trăiesc, muncesc. (Bun! Antropolog în toată firea!)

- Da, dar ăla nu le-a tăiat ideea din minte, le-a tăiat doar tufanii, zic eu raţionalizând totul.

- Da dar dacă distrugi un tablou al lui Picasso şi rămâi doar cu ideea lui, cum e? Intervine şi mama care părea până atunci doar să arbitreze detaşată. Tata zâmbeşte triumfător, eu mă întreb unde au stat ascunşi aceşti Socraţi ai României şi mă gândesc ce să răspund.

Până la urmă nu era vorba de a câştiga (aşa zic ăia de ies pe locul doi), ci de a găsi capul şi coada unui ghem încurcat. Obiectul e una, reprezentarea lui e alta. Reprezentarea îi dă valoarea şi i-o confirmă sau infirmă, aşa cum şi obiectul, prin existenţa lui (şi poate funcţia îndeplinită) păstrează vie această reprezentare şi nu o lasă să se transforme în simplă amintire. Harta mentală a locului ar putea persista fără modificări (sau poate nu), însă lipsa tufanilor în sine o va face să-şi piardă din coerenţă. Până la urmă tăietorul de tufani nu a făcut doar să doboare nişte copaci, ci să modifice viitoarea hartă mentală a zonei. Nu e vorba doar de lemn, ci de sufletul, memoria şi atenţia investite de către săteni în acei doi copaci de la rădăcini până la ultima frunză - viaţa copacilor era o colecţie de vieţi omeneşti.
- Plantezi altul, dar nu mai creşte la fel şi nici peste noapte. Eu l-aş judeca la fel ca pe unul care a luat o viaţă de om, încheie tata indignat...(poate e prea mult, zic eu fără voce).

Vorba dilemei seculare, natură vs. cultură, cu ce e mai prejos un copac şi viaţa lui faţă de un om şi viaţa lui?

Despre un hoţ cinstit

Într-un sat, printre dealuri, pe unde ar fi descălecat (la propriu şi la figurat) Negru Vodă să-şi adape ghivolii, la sute de ani după evenimentul ăsta, cică ar fi trăit un hoţ pe nume Dobrin. Acum, noi ştim că hoţi au trăit şi trăiesc peste tot şi orice muncă e nobilă şi onorabilă, dar Dobrin era ceva mai aparte. Bătrânii ziceau că ar fi fost atât de puternic încât îţi fura din cămară butoiul cu vin de 50 de vedre luându-l la spinare şi trecând cu el dealurile de care vorbirăm mai devreme. Dac-o fi minciună, să fie păcatul lor, eu vă spun ce-am auzit.

Pe lângă puterea a cinci voinici, Dobrin era şi foarte iscusit sau şmecher, cum s-ar zice azi. Avea o minte foarte descurcăreaţă ce l-a ţinut multă vreme prieten cu toată lumea, departe de ocnă şi aproape de pradă. Pe vremea lui, pe dealurile astea de care vă spuneam, sătenii aveau vii întinse şi tot bătrânii spun că până primăvară îşi ţineau vinul în nişte colibe nepăzite tot pe deal şi că, trecătorul însetat ar fi putut să guste neoprit şi, la o adică, să pună şi de-o cumetrie cu ce găsea acolo. Nu se fura vinul, însă, pentru că toată lumea avea destul (alte vremuri!). Dar, ca să-şi ţină viile frumoase şi strugurii întregi, sătenii îşi făcuseră tot felul de sperietori de păsări care mai de care mai straşnică. Apăruse atunci toaca cu sfârlează care se învârtea la vânt şi boncănea de le sărea ciorilor fulgii, tăindu-le pofta de aligote sau riesling. Şi cum toacele astea se făceau totuşi cu migală şi meştesug (că altfel riscai să le pui graurilor şi cocoşarilor loc de clacă şi ospăţ în mijlocul viei) unii oameni, fie ei mai nepricepuţi în ale sfârlezelor, fie mai ocupaţi cu gustatul produsului finit al viei, au găsit de cuviinţă să arvunească pe unul sau pe altul să le facă toaca. Şi uite aşa, Dobrin al nostru, pe care îl lăsarăm intenţionat în urmă, îşi găsi de lucru.

Îşi făcu una din toacele alea cu sfârlează foarte arătoasă şi solidă tocmai pe la jumătatea verii când începea să umfle bobul de strugure şi îşi găsi muşteriu s-o vândă, pe săteanul Bârcă, de lângă Mărioara din gârlă, mai sus puţin de Bratu (nu-i ştiţi, dar poate ajungeţi pe acolo). Fericit nevoie mare, Bârcă al nostru agăţă toaca în vie făcându-şi calm socotelile băbeşti legate de producţia de vin, acum că n-avea să mai piardă atâtea boabe pe pielea păsărilor.

Veni toamna, căzu bruma, se culeseră strugurii şi dă-i cu vinul pân' la ziuă, când se făcu iarnă. Între dealuri, în satul nostru, ningea de obicei mult că era mai spre munte şi pădure. Dobrin, om strângător, se gândi să-şi adune şi el ceva provizii de anul nou şi văzând în treacăt o cunoştinţă mai îndepărtată (ca distanţă de casa lui) că îşi sacrifică porcul de Ignat, cum e datina, a şi ochit oportunitatea. Acum, trebuie să ştiţi că pentru Dobrin toată lumea era cunoştinţă că doar asta era treaba lui. Noaptea, pe zăpadă, îi făcu acestei cunoştinţe o vizită. După un scurt inventar, luă sania cunoştinţei, îi înhămă şi calul din grajd, aşeză în spate un butoiaş decent de licoare şi apoi răciturile care încă erau puţin calde – cârnaţi, şuncă, şorici (că îmi vine şi apă în gură). Plecă Dobrin liniştit cu sania plină, dar fără zurgălăi, trecu unul din dealuri, îşi puse prada la loc sigur şi apoi, având bun simţ şi destul timp liber până dimineaţă, se întoarse peste deal şi înapoie cunoştinţei calul şi sania. Ninsoarea fiind încă înteţită, nu-şi făcu probleme de urme şi îşi luă împăcat la revedere în gând. Bătrânii spun că dimineaţa, păgubitul ar fi crezut că-i e calul bolnav sau că a visat urât de e aşa de transpirat doar de la stat în grajd, dar a descoperit în cele din urmă că de fapt săracul nechezător fusese complice nevolnic la dispariţia bucatelor din urma Ignatului.

Tot în timpul ăsta, când via era doar o părere sub pături de nea pentru sătenii noştri din valea unde-şi adăpase Negru Vodă ghivolii, Dobrin se gândi că nea Bârcă nu mai are treabă cu toaca de-o agăţase între buturile dătătoare de vin, aşa că o luă acasă fără sfială pentru a-i găsi proprietar nou la vară. Zis şi făcut! Din raţiuni narative tehnice şi timpul trecu foarte repede – cum începu primăvara, renăscu şi natura şi dă-i şi sapă la vie că altfel bei apă de Crăciun! Vara, Dobrin găsi alt client pentru toaca după care Bârcă plângea de mama focului, blestemând şi făcându-şi tremurând calculele băbeşti privind cantitatea de vin fără boabele pe care avea să le piardă pe ciori. Nea Fănică Ciobanu, zis şi Sobolu pentru înfăţişarea sa fină, era în schimb cu pulsul la ralanti, că nu mai ducea grija strugurilor. Dobrin era încă în pielea lui de fericire, chiar dacă îşi scosese de două ori banii pe aceeaşi toacă. Apropo de asta, de multe ori se zice prin bătrâni că leneşul mai mult aleargă şi poate ar fi adevărat pentru nea Bârcă sau, cum om vedea mai în colo, pentru nea Sobolu, însă Dobrin părea să fie deasupra proverbului. Pentru el nu nevoia, ci lenea era mama invenţiei, astfel că din lene născocise o strategie să muncească o dată şi să-şi ia banii de zece ori.

Un om onest şi echitabil din fire, Dobrin aprecie că, în iarna asta în care Sobolu făcea mai mult vin datorită toacei lui, ar fi fost mai bine să nu se mai ţină de porcării şi să se apuce de găinării. (Nu de alta, dar oricum îi rămăseseră şi nişte cârnaţi care se stricaseră şi i-a părut rău că i-a aruncat, că doar era mâncare muncită, era păcat.) Aşa că-şi puse în minte să fure câteva găini, să mai schimbe şi dieta şi metoda (că el poate prădase oameni cu nemiluita înainte să-i spună bătrânii povestea). Aşa se făcu că înainte cu o săptămână de Crăciun, Dobrin îşi vizită o altă cunoştinţă, tot pe zăpadă. Văzând însă că ninsoarea se opreşte şi nemaiputându-se baza pe sania păgubitului fără să lase urme, Dobrin îşi încălţă opincile cu vârful în spate şi călcâiul în faţă şi intră în curte de parcă ieşea. Când strânse găinile îşi întoarse la loc opincile şi avu grijă să calce în aceleaşi urme când ieşi din curte. Criminalistica din sat nu avu ce-i face că nicio babă din cele prezente la faţa locului n-a înţeles pe unde a intrat, crezând deci că poate chiar păgubitul a vândut găinile şi a uitat (că avea şi vinul bun).

Povestea cu toaca se repetă. Nea Sobolu plânse primăvara, iar nea Niculae Geantă se bucură în vară de achiziţie. Găinăria se repetă şi ea la altă cunoştinţă a lui Dobrin şi o ţinu aşa până când sătenii au început să se teamă că suferă de amnezie, fiindu-le implicit pusă în pericol memoria însăşi a lui Vodă Negrul şi a ghivolilor săi. Sângele apă nu se face totuşi, al zecelea cumpărător al toacei lui Dobrin cunoscându-l pe ăl' dinainte, fiind veri, vecini de parcelă pe deal şi împărţind chiar coliba unde-şi tineau vinul. Ăsta-i pericolul la sate – toţi sunt cel puţin cunoştinţe!

Ghinionul se prăvăli în felul ăsta peste iscusinţa şi puterea lui Dobrin a cărui toacă fu recunoscută de nea Răgălie care-l şi atenţionă pe nea Tică Ciotu că, după legea nescrisă a satului, se află în posesia unor bunuri furate. „Păi, cum furate”, zise nea Ciotu, „că doar am plătit pentru toaca asta, mi-am luat şi eu cum am văzut la 'tale.” „Păi”, răspunde nea Răgălie, un as al jocurilor de cuvinte, „ce ai văzut la mine, asta ai cumpărat, că eu n-o mai am!” Adunându-şi astfel fisele care le picaseră între timp, sătenii îi luară urma lui Dobrin cu ajutorul gurii satului şi îl aşteptară să greşească. Deşi era maestru, fusese descoperit, iar el nu era la curent şi l-au prins cu găina-n sac (aia cu mâţa e doar o vorbă din bătrâni).

După poveşti şi explicaţii de ore întregi, sătenii din vale aflară că Dobrin păstrase o parte din găini să-mbătrânească, să facă ciorba bună, că nu degeaba zice aşa vechiul dicton. Asta le dădu prilej sătenilor să treacă fiecare dealul lui şi să ajungă la Dobrin acasă, să-şi salveze dacă mai era cazul, vreo găină. Cu hoţul de faţă, veneau femei şi bărbaţi, moşi şi babe, băieţi şi fete să se uite la găini. Mulţi veniseră doar să se uite că nu avuseseră găini deloc şi vroiau să vadă cum arată. Ceilalţi, însă, şi le alegeau cu grijă şi le puneau în desagă. O femeie mai în vârstă tot striga printre găini „Puicuţă! Puicuţă, unde eşti, mamă!” şi ochii parcă i se umeziră când o pestriţă încălţată se ivi printre celelalte găini. O altă femeie o înşfăcă însă repede şi dădu să iasă cu alte trei găini din ţarc. Dobrin însă strigă la ea impunător: „Nu vezi, fă, că nu e a ta?! O cheamă Puicuţa, e a lu' tanti Veta. Dă-i-o înapoi! Uite cum trage la ea!”, continuă hoţul în timp ce găina din braţele femeiii întorcea capul imploratoare către stăpâna sa. Tanti Veta îşi recuperă găina dragă şi îi mulţumi lui Dobrin care stătea pe margine, însoţit de criminalistul satului: „Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, maică! N-am văzut hoţ mai cinstit ca tine!”

Nu se mai ştie nimic din bătrâni despre Dobrin, dacă ar fi fost sau nu eliberat condiţionat pentru cinstea de care a dat dovadă la final. Probabil că în parte şi voit bătrânii chiar sufereau de amnezie, aşa cum se temeau mai deunăzi. Cert e însă că acum sătenii din valea lui Negru Vodă şi a ghivolilor săi nu mai ţin vinul pe deal. Am fost şi-am verificat. Nici toaca nu mai e...