Începuturile sunt întotdeauna grele, mai
ales când nu eşti hotărât să faci ceva sau nu ştii ce să faci
chiar dacă vrei să-ncepi. Mă aşez în pat, mă fâţâi puţin,
îmi mai aranjez laptopul în braţe, dau să scriu, dar stai că nu
am pus lăutarii să cânte. Inima îmi tresare la câte o idee care
vine şi se duce ca puiul de potârniche prin lanul de grâu. Parcă
nici nu ştiu dacă am avut sau nu ideea. Cum pot oare să verific?
Zicea o tanti că uneori se simte ca-n Matrix, că nu mai ştie care
e realitate şi care e infuzie.
Eh, dar uite că am început. Ce am început
nu prea ştiu. Deocamdată mă las purtat de cuvintele care îmi vin
spre degete. Îmi vin multe dar nu toate sunt bune. Nu sunt toate în
ordinea care trebuie, din literele care îmi trebuie. Şi totuşi
vin la mine, trec prin mine şi vor să ajungă pe foaie. Ăsta e
rostul lor. Imaginează-ţi: cuvintele au conştiinţă, trăiesc
înainte de scriitor, scriitorul e doar mediumul lor. Ele ştiu ce e
de făcut – trebuie să arate bine, să se lege de cine a fost şi
cine o să vină, şi dacă e posibil să aibă şi un sens (asta de
multe ori depinde de pretenţiile şi imaginaţia scriitorului).
„La început a fost cuvântul”. Apoi a
venit autorul şi l-a pus pe foaie să-i îndeplinească sorocul.
Cuvintele îşi ştiu soarta – ori ies ca porumbelul din gura
păcătosului şi se pierd în aer izbindu-se cu ecou de un zid sau
de altul, ori ajung pe o foaie (sau în cazul nostru ecran), ori nu
sunt niciodată spuse sau scrise şi îşi fac veacul prin capul
tiranului care nu le eliberează şi care devine obsedat de un ecou
interior. Cuvintele se schimbă, generaţie după generaţie ca să
trăiască mai bine şi mai multe vieţi – una de la scriitor,
multe altele de la cititori şi povestitori. Dar ce te faci cu
generaţia asta nouă! Mereu mi se plâng cuvintele mai în vârstă
că nu mai sunt respectate deloc. „Dom'le, nu se mai poate cu
lexemele astea noi. N-au pic de ruşine! Ne-au lăsat fără vocale
de tot. Sunt nişte închişi la minte între consoanele lor. N-am
trăit aşa niciodată, poate doar din cauza greşelilor de tipar!”,
„Eh, hai că nu-i chiar aşa rău” încerc eu să zic împăciuitor
şi nevinovat. „Eh, nu?! Park n-ai vzt asha cv până akm!”
„Mutaţi-vă, dom'le, în altă limbă” le-am spus eu puţin
ironic „Nu-mi mai împuiaţi capul cu toate ideile voastre”, dar
mi-au răspuns răstit şi răspicat: „Noi nu suntem englezeşti să
ne adaptăm la orice limbă!” ziseră cu mândrie, şi apoi pe un
ton compătimitor „şi nu ne înţelege nimeni şi pe noi să ne
împrumute nişte spaţiu în mintea lor!” Nu toată lumea e la fel
de înţelegătoare cu vorbele şi cuvintele.
Dar nici ele nu se lasă mai prejos. Ai
observat uneori că ţi-o ia gura pe dinainte? Eh, alea sunt
cuvintele care nu se lasă nespuse. Ele au un scop în viaţă – să
se facă auzite, indiferent de consecinţe (mai ales că nimeni nu dă
vina pe aceşti mici drăcuşori, ci pe difuzor – sunt cuvintele
tale, de ce nu le ţii în frâu? De ce nu-ţi ţii gura?). Măi şi
mai e câteodată un moment în care vrei să spui ceva şi nu ştii
cum. Parcă fug cuvintele bune de tine: „azi te descurci prin semne
sau gesturi – treaba ta, noi nu prea avem chef de ieşit azi!”.
Şi ce se întâmplă? Ies nişte cuvinte de sacrificiu care nu se
leagă, nu au sens, nu spun nimic. Ies fără să ştie ce vor. Nu
erau pregătite de acasă şi din nou tu te faci de râs că „nu
ştii ce vorbeşti” sau „vorbeşti aiurea”. Totuşi, nu poţi
să învinovăţeşti chiar aşa cuvintele că nu vor să iasă.
Trebuie să îţi dai seama că ele trec printr-un proces de călire,
cizelare şi articulare, exact cum se transformă fierul în oţel.
De-asta e şi urât când vorbeşti şi nu te ascultă nimeni: „îţi
răceşti gura degeaba” şi parcă simţi cuvintele cum cad prin
aer ca nişte ţintişoare de plumb care n-au ajuns să se înfigă
în nimic. Apoi parcă nu mai eşti aşa binevoitor şi ţintişoarele
de plumb se adună în câteva bule mari şi apăsătoare – nişte
„vorbe grele”. Au în ele şi praful de pe jos în care au stat
şi nu le-a auzit nimeni. Astea nu-s cum zicea artistul „vorbe-n
vânt” să le laşi să zboare fără să-ţi pese. Astea din vânt
rareori primesc răspuns serios. Alea din praf nu se joacă. Sunt
unele în schimb cărora numai de asta le arde – mereu cu două
sensuri, mereu incomode pentru celălalt, dar la îndemână pentru
tine, mereu tăiate de pe listă când vine vorba de discuţii
serioase şi profunde. Dar, ca şi-ntre oameni, de cele mai multe ori
opusele se atrag şi parcă te arde limba să pui două scântei
d-astea într-o conversaţie deloc potrivită pentru ele - „da,
dom'le, e cea mai bună lume...dintre cele posibile!”. Astea-s
cuvintele care te trag de toţi nervii odată şi nu ştii dacă să
râzi, să plângi sau să mai întrebi o dată ce s-a zis. E un fel
de vânt care îţi dă toate celelalte cuvinte pe spate şi le
înghesuie înapoi în cap să se reorganizeze şi să-şi
regândească rostul în viaţă. Îţi dai seama câte destine
schimbi cu o glumă? Atâtea cuvinte pe punctul de a fi spuse sunt
retrogradate, dacă nu chiar uitate în timp ce singurul lucru (şi
ăla nearticulat) care îşi face loc printre spasme e un „haha”
sau „hihi”. Nu degeaba se zice că fiecare pasăre moare de limba
ei!
