De curând am mai urmărit şi eu nişte seriale că tot a fost
sesiune şi deh!, între două intervale intense de făcut nimic, mai
luam câte o pauză de vizionare a unui episod din varii serii. Că
unele erau mai faine decât altele e indubitabil – unele filme au
doar mesaj(e) interesante, altele doar efecte speciale inovatoare,
altele pur şi simplu oferă o scurgere a poveştii foarte plăcută
şi confortabilă şi mai sunt cele care reuşesc să le combine pe
toate, cele extraordinare, pe care le revezi cum reciteşti o poezie
pe care o cunoşti pe de rost, chiar dacă ştii nu doar ce urmează să
spună sau facă personajul, ci şi ce se vede în spatele lui şi
cum se mişcă uşor imaginea spre stânga.
Oricum, asta nu e o clasificare atotcuprinzătoare, ci sunt doar
câteva impresii care ne duc la un alt aspect foarte important care
îmi pare a fi legat de convenţiile pe care le acceptăm când intrăm
într-un cinematograf sau ne aşezăm pe canapea cu o cană de ceva
cald lângă, pentru a urmări un film. Cu alte cuvinte, când începe
câinele să vorbească sau Batman să dea din urechi sau pur şi
simplu nu mai moare Bruce Willis odată, nu ni se pare că e ireal,
poate doar exagerat în unele cazuri. Pentru asta ne uităm la film,
am acceptat că o să fim minţiţi, că o să ni se spună o poveste
care, ştim şi noi, e şi ficţiune şi realitate. Zicea însă un
nene că, spre deosebire de realitate, ficţiunea trebuie să pară
reală. În sensul ăsta mi se pare că au evoluat foarte mult
efectele speciale din filme – pe de-o parte să facă ficţiunea
cât mai veridică şi, pe de altă parte, să distragă atenţia de
la încălcările convenţiilor de care vorbeam mai sus, atunci când
lucrurile nu par chiar reale.
M-am uitat zilele astea, cum spuneam, la nişte seriale, printre care
şi unul SF care avea la bază o idee ce mai fusese ecranizată de
vreo două ori, odată prin anii '70 şi apoi prin '90. Am văzut
prima dată versiunea cea mai recentă, din 2013-2014, şi abia apoi
am aflat de variantele anterioare. Am zis însă că ar merita să le
văd şi pe-alea, că povestea era foarte interesantă. Am avut însă
un şoc. După vreo zece minute m-am oprit şi am zis că mai bine mă
culc. Deşi îmi plac filmele vechi, efectele speciale din astea mi
se păreau mai puţin decât copilăreşti, arătau mai degrabă a parodie
ieftină şi mă împiedicau să urmăresc povestea care, de altfel, îmi plăcea.
Nu vreau să spun că filmele se făceau prost atunci, categoric nu!
Mi-am dat seama însă că efectele speciale au devenit o parte atât
de importantă în crearea ''realistă'' a ficţiunii cinematografice
încât ne-au modificat puternic percepţia despre ce e acceptabil
sau nu în construirea veridică a unei naraţiuni. Cu alte cuvinte,
efectele speciale au modificat foarte mult convenţiile pe care le
acceptăm atunci când vedem un film şi parcă nu mai ţine firul
poveştii când, în loc să se teleporteze cu nişte freamăte
electrice şi tridimensionale, personajul dispare încet sub o pată
albă cu sclipici. E din altă poveste şi ochiul nostru a fost
antrenat asiduu să recunoască incongruenţele astea. Altfel spus,
ne-am educat gustul şi corpul pentru altceva, nu mai merge hrana
vizuală de altă dată.
Desigur, nu toate filmele intră în sfera asta, dar mi se pare că
se conturează o tendinţă ignorantă de a trăi doar în prezent
sau doar spre viitor. Nu e nici măcar un hedonism reuşit, ci doar
generarea unui ''dezgust'' faţă de trecut, în sensul că, mergând
pe direcţia asta, nu mai ştim cum să gustăm trecutul, cum să-l
înţelegem şi ne trezim nostalgici pentru fragmente aproape
imaginare de amintiri conectate arbitrar şi nu de o coerenţă
identitară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu