1 Martie (2012)

Vroiam să încep ca-ntr-un cântec cu “atenţie se închid uşile!”, pentru că ăsta e momentul de unde porneşte povestea. Urc scările de la metrou să ies spre soarele de primăvară calendaristică – era 1 Martie. Bineînţeles, cu o dată din calendar nu se face primăvară adevărată – era destul de frig afară şi trotuarele încă pline de bălţile de la ceea ce fusese odată o zăpadă acceptabilă. Azi ceva era diferit în drumul meu spre facultate. Mergeam cu zâmbetul pe buze, cu muzica tare în căştile tocmai tunate (da, am uitat să spun, îmi pusesem nişte pisici pe căşti). Eram euforic fără să am vreun motiv şi de fiecare dată când reuşeam să mă strecor printr-o adunătură de oameni simţeam cum creşte inima în mine. Începusem să măsor calitatea zilei în viteza de depăşire a obstacolelor şi ambuteiajelor de pe trotuar şi din staţiile de autobuz unde se îngrămădesc curioşii care cred că dacă se uită dupa autobuz o să vină mai repede.

Merg repede, trec pe roşu la un semafor pe care în veci nu l-am văzut verde (e mereu copt), mă eschivez pe lângă nişte dealeri de zambile care fac reduceri şi în sfârşit calc în cea mai mare baltă. Aveam doar un examen oral, ce putea să fie aşa rău că jumătate din cracul drept al pantalonilor era de altă culoare? Poate chiar m-a ajutat pentru că proful n-a mai fost atent la ce spuneam ci la uimitoarea modă tinerească (“s-au dus vremurile de altă dată când ne îmbrăcam şi noi asortat”, şi-o fi zis el în timp ce eu profitam de moment şi vorbeam de meciul din seara trecută ca să nu fie linişte). Bun, am scăpat şi de asta. Într-adevăr, viteza e cheia – dacă nu aş fi vorbit repede, probabil ar fi realizat că lucrurile nu sunt tocmai în ordine. Dar am scăpat şi cu notă mare – pot să mă mândresc că sunt profesionist în...nu-mi mai amintesc cum se numea cursul.

Până acum, ziua părea să fie bună. Chiar dacă luasem balta aia din plin, mi-am zis că norocul poate să ia diferite forme – de-asta îşi şi imaginează oamenii că atunci când nimeresc cu talpa în excremente de câini zburdalnici o să le meargă bine. În fond e doar o ironie a sorţii care parcă te avertizează că dacă nu crezi în ce vrei numai de chestiile alea în care ai călcat o să ai parte. Eu eram încrezător că nu mă udasem degeaba cu model şi mergeam hotărât înapoi spre bibliotecă. M-am gândit să mai trec o dată prin groapa aia cu apă rece, să fie aşa un fel de botez sau de dezinfectare ca la gripa aviară, dar mi-am dat seama că atunci când o cauţi cu lumânarea nu prea se mai numeşte noroc, ci speranţa prostului. O ocolesc şi ajung din nou aproape de gura de metrou. Văd nişte tarabe întinse cât pentru o pomană serioasă, toate cu aceleaşi kilograme de fier vechi vopsit cu chestii strălucitoare – îmi venea poftă de conservă de ton când vedeam mărţişoarele alea şi am hotărât că o persoană specială merită mai bine nimic decât aşa ceva. Zis şi făcut! Plec.

Trec pe cealaltă parte a bulevardului şi în drumul meu apare o tanti cu nişte bucheţele de ghiocei. Mă uit la ea, are o faţă rugătoare, mă uit în spate crezând că-i face cineva semne că aproape m-a prostit şi până la urma zic în gândul meu “hai, mă, să nu mă duc cu mâna goală!” Scot portofelul, o întreb de preţ, îmi zice că sunt proaspeţi şi ieftini, eu îi zic că nu vreau să-i mănânc că nu cred că fac bine la stomac, ea râde şi îmi cere bani făcându-se că altfel pleacă. N-am bani schimbaţi, răspund eu şi chiar aşa era. Îi spun să mă aştepte că schimb şi îi dau, să nu plece. Dau fuga prin jur, pe la metrou, pe la anticariate...nicio speranţă de schimbare. Mă întorc posomorât dând din umeri cu basca în mână. Mă scuz că asta e şi îmi pare rău că nici măcar banii nu se schimbă aşa uşor în ţara asta. Dă şi ea din umeri resemnată, eu mă întorc şi plec, ea mă strigă după doi-trei paşi: “Băi, flăcău, ia, mă, d-aici un bucheţel să dai şi tu la gagică!”