Copilarii

E putin ciudat sa vezi cum avea Proust dreptate cand cauta timpul pierdut...Zilele astea, citind o carte in metrou, in drum spre facultate sau serviciu am avut tot felul de reverii despre copilarie si m-a cuprins nu numai un dor de a retrai macar o particica din momentele acelea, dar si o nevoie de a povesti tuturor din jur pataniile mele.

Cea mai populara a fost de departe istoria ochiului meu stang. Eram in curtea bunicilor in mijlocul unei zile de toamna mai umeda din '93-'94 cand pamantul era tot un fel de lut negricios in care puteam sa desenez ce vroiam... si ce puteam, bineinteles. Cred ca e unul din putinele momente cand nu imi amintesc ca sora-mea sa fi fost langa mine ca sa ma indrume cum sa fac prostia mai bine! (nu e rea, nu va faceti impresii gresite, doar ca era putin diabolica in copilarie). Ca un adevarat artist post-modern am inceput sa desenez peisajul meu predilect (o casa si o masina) facand mici impunsaturi in pamant cu un fier-beton. Incepuse sa prinda contur imaginea, dar, ca de obicei, nu mi-a placut cum arata una din rotile masinii, si m-am gandit sa apas mai tare pe fier, sa accentuez anumite trasaturi (asta e explicatia stiintifica, va imaginati ca nu aveam nimic in cap la momentul respectiv). Am apasat atat de tare pe fier incat nu am putut sa il mai scot din pamant si m-am chinuit atat de tare sa trag de el incat am reusit sa mi-l infig fix pe langa irisul ochiului stang (nu va speriati, inca il mai am si nu e de sticla, am scapat, vad bine, aproximativ). Am ramas putin socat, nici sa tip nu am avut putere, insa mama a avut, chiar inainte sa lesine! Tata a iesit ca din gura de sarpe din casa si nu stia pe cine sa salveze mai repede. Eu inca eram mirat de ce se intampla si nu realizasem ca aveam sange pe obraz si cred ca nici tata nu observase pentru ca s-a repezit sa o trezeasca pe mama. A cautat o sticla cu otet sa ii revigoreze simturile, insa a gasit doar una de ulei si n-a ajutat-o cu nimic (poate doar tenul i-a devenit mai fin putin). Noroc cu bunicul meu care m-a luat in spate ca pe un rucsac si intr-o fuga am ajuns la spital. Nu-mi amintesc nici acum sa ma fi durut foarte rau, dar ma simteam foarte fioros cu pansamentul pe ochi, ca si cum as fi fost un pirat necrutator...(care si-a bagat sabia in ochi). De atunci ai mei s-au hotarat ca ar fi mai bine sa ma joc cu mingea (pentru ca nu avea colturi in care as fi putut sa ma ranesc) si ca Mitza (sora-mea) ar trebui sa fie tot timpul langa mine sa nu se mai intample asa nebunii...Cateva zile mai tarziu, bunicul meu facea jogging spre spital cu Mitza care nu-si mai putea scoate niste boabe de fasole de pe nas (sper sa fi fost ideea mea, nu imi mai amintesc, dar am vazut cand erau introduse!).

Eh...copilarii...:)

E de ras...

"A day without laughter is a day wasted" Charlie Chaplin



Nu stiu ce m-a lovit in ultima vreme, dar cert e ca nu ma simt tocmai eu. Imi ies multe lucruri pe dos si simt o mare nevoie sa ma odihnesc (de parca as face prea multe). Cred ca e o oboseala psihica, iar faptul ca sunt constient de ea nu ma ajuta foarte mult. Oare imi pot da singur un sut in fund (de obicei se zice ca e un pas inainte, spre asta bateam)?

Cica oamenii ar trebui sa zambeasca mai mult, asa zice un cantec. Sunt de acord, sa zambim, dar nu degeaba, adica, hai sa ne facem sa zambim cu inima, nu doar cu buzele!

De curand am revazut o schita cu un mare actor roman viu doar in imagini si povesti din nefericire. E frumos cand razi asa din nimicuri, razi cu tot sufletul, fara griji, fara simturi... fara numar cum ar zice unii.

As scrie mai mult, dar apoi nu ar mai semana cu un nimic. Va las aici deocamdata...

Metaemotii

M-am chinuit putin sa gasesc cuvantul potrivit si inca nu stiu daca asta e cu adevarat, cert e ca am emotii in legatura cu emotiile mele (aveti cateva secunde sa radeti, sa va ganditi profund sau pur si simplu sa treceti la urmatorul rand).

"Mi-am promis ca nu..."

Si daca n-ati inteles mare lucru, nu-i bai, sunt mai egoist in perioada asta.

http://www.youtube.com/watch?v=H5oRNYJa4k0&feature=related

10

ma bucur cand...

1. reintalnesc vechi prieteni
2. aud melodia preferata la radio
3. gasesc bani prin buzunarele blugilor nepurtati de mult timp
4. ploua si am gluga sau umbrela
5. aud cuvantul "multumesc"
6. fac alti oameni sa rada
7. dezleg ghicitori si gasesc simboluri
8. ma ratacesc
9. ninge foarte mult
10. imi aud numele de pe buzele persoanelor dragi

Temporal

Eeeh, n-am mai scris de ceva timp. Vreme trece, vreme vine, cum zicea poetul, dar nu se rezolva toate asa usor. Chiar ma gandeam zilele astea cat de simplu e sa spui ca timpul le rezolva pe toate. E foarte usor sa lasi totul balta si sa crezi ca dintr-o oarecare inertie combinata cu interactiunile celorlalti va rezulta ce ti-ai dorit. Si nu asta e nesimtirea chiar cea mai mare, ci aceea de a avea pretentia sa fii nemultumit de ce iese. E ca si cum ai sta in fata televizorului ca o leguma pana cand observi ceva ce iti pare ciudat si simti nevoia sa te revolti – iei telefonul si suni la CNA: “Dom’le vorbiti cu tanti aia de la Y TV sa schimbe horoscopul ca azi planetele sunt aliniate diferit din cate stiu eu!”

Rezultatul – nimic, nimic folositor, desi simteai ca astepti momentul potrivit, stiai ca daca timpul trece e pentru ca IL LASI TU, ca un stapan pe sclavul lui.

Din punctul meu de vedere timpul nu le rezolva pe toate. E doar un pretext abstract pentru oboseala noastra fizica si mentala. Timpul e doar una din numeroasele limite pe care omul si le-a impus din lipsa de repere reale. De-asta spun ca timpul nu poate sa rezolve nimic, noi ar trebui sa ne rezolvam problemele si sa ne FACEM timp pentru ce e important.

Timpul poate insemna si bani, dar nu e acelasi lucru cu ei. Sa ne gandim putin, banii sunt la fel de virtuali si limitanti (ca daca n-ar exista, toata lumea ar fi bogata – parca asa spune o vorba din batrani). Nu oricine poate face bani, in sensul de a fabrica, dar oricine e in stare sa falsifice niste timp, sa traga de un moment asa incat sa para o viata.

Toate la timpul lor! Oricat de stapan te-ai crede, traiesti langa alti oameni. Fiecare din voi dupa fusuri orare individuale si distincte, dar care se intersecteaza si atunci timpul nu mai e doar al tau si trebuie sa realizezi ca pentru a te adapta e nevoie sa fii atent ce faci, cum faci si, mai ales, pe cine mai influentezi cand actionezi. De-asta e si normal ca toate sa fie la timpul lor, nu la al tau, ci la momentul oportun.

O, tempora! O, mores!

Suntem un atom...

"Truman Burbank: Good morning, and in case I don't see ya, good afternoon, good evening, and good night!"

As fi putut sa continuu cu povestea de zilele trecute destul de mult, dar la un moment dat m-as fi repetat cu siguranta. De ce oare?

M-am gandit eu in zilele astea fara lumina dimineata si cu multa lume necunoscuta in jur ca oricat de mult am sustine ca fiecare e unic, la fel de mult ar trebui sa fim de acord si cu faptul ca fiecare se repeta, are obiceiuri, modele si metode de actiune pe care le foloseste zi de zi, uneori prea des ca sa mai realizeze, sau ca sa mai poata schimba ceva. In termeni negativi, am putea spune ca ideea principala e monotonia, dar privind lucrurile altfel...

In fiecare zi mergand spre facultate vad un batran tipand in fata unui sediu de partid. Are par lung, barba carunta si se imbraca aproape hippie uneori. Niciodata nu inteleg ce spune, dar mereu tipa, protesteaza in felul lui acolo si mereu e ocolit de trecatori.

In fiecare dimineata mergand la serviciu vad un batran care sta langa intrarea metroului la geamul unei florarii, sprijinit cu ambele maini in bastonul cafeniu de parca s-ar odihni dupa ore intregi de drum. Mereu ma priveste cand traversez pe rosu in graba si totusi n-am reusit pana acum sa inteleg altceva din privirea lui.

In fiecare zi trec pe langa o statie de autobuz unde asteapta un om tot timpul cu doua sacosi in maini, niciodata urcand in vreun autobuz. In fiecare dimineata vad masina rosie care aduce paine la magazinul din colt, in fiecare zi soarele rasare la est, in fiecare zi soarele apune la vest...

Am vazut cand eram doar un mucos un film cu Jim Carey – The Truman Show. Mi-a placut de-atunci, dar nu prea intelegeam toate semnificatiile ideii de a transforma viata cuiva intr-un show regizat inca de la nastere. Acum, adaugand putin vis, putina paranoia si putina observatie as putea spune asta despre vietile noastre in general. Sunt prea multe evenimente care nu depind de noi si totusi ne afecteaza, sunt prea dese ocaziile in care aceleasi persoane fie au cel mai mare noroc, fie cel mai mare ghinion, sunt prea multi care fac prea multe si platesc prea putin. Concluzia e ca fie traim intr-o lume cu probleme ereditare, fie regizorul face un film despre o asemenea lume.
Dar daca stam si privim totul de la distanta ochiului odihnit, s-ar vedea de fapt ca noi suntem REGIZORUL, noi ne impingem unii pe altii, ne suportam unii pe altii, ne iubim, ne uram si oricat de separati am fi ca mentalitate, caracter, personalitate, distanta in mii de kilometri, formam un TOT in mijlocul caruia au loc interactiuni ce il pastreaza in miscare, chiar daca miscarea asta e uneori repetitiva. Suntem un atom...
Acum cateva zile am inteles ce tipa batranul din fata partidului...baiatul lui a murit in evenimentele din ’89 doar ca sa poata exista libertatea oamenilor care nu au facut nimic pentru el. Batranul din fata florariei si-a pierdut toata familia intr-un accident de masina...un om a trecut pe rosu intr-o zi. Omul din statia de autobuz a pierdut procesul de divort si custodia copiilor lui pe motivul ca ar fi fost un sot rau si nu si-ar fi ajutat sotia cu bagajele cand era insarcinata...OBicei, OBsesie – incep la fel.

Azi

Dimineata. De fapt, zici ca e noapte pentru ca nici macar o tenta de albastru inchis nu are cerul – e bezna totala la 6 fara ceva intr-o zi de septembrie. Ma ridic din pat cu ochii injectati si mai verzi decat de obicei (mereu m-am intrebat de ce sunt ochii mei asa dimineata...doar nu se inchid la culoare in timpul noptii! – asta trebuie verificata) si ajung pana la sifonier de unde apuc pe pipaite periuta si pasta de dinti. Neonul din baie imi face cadou o durere de cap la prima ora si un gandac se grabeste sa se piteasca pe sub conductele lui mult iubite sperand sa nu-l fi vazut (sau sunandu-si prietenii sa le spuna ca se piteste de un prost prin baie – intotdeauna m-am gandit ca vietatile astea mici au la fel de multa minte ca si noi, poate chiar mai multa si comunica articulat intre ele, si au comunitati in care seara, la lumina veiozei se aduna moliile si isi spun povestile din viata lor de-o zi, la o graunta de zahar se intalnesc furnicile, ca niste mineri neobositi, cu glume de santier). Sa nu deviem totusi. Dimineata nu incepe chiar excelent. Mai stau alte cateva minute sa ma gandesc cu ce sa ma imbrac de parca ma indrept spre un podium sa imi primesc premiul pentru cel mai normal inceput de dimineata pentru un om de 20 de ani.

Plec spre metrou, uit de sandvisul facut de seara ca sa nu mai dau banii pe prostii care nu tin de foame (chiar daca sunt dulci si au ciocolata). Ma chinui sa imi tin parul in ordine, dar in cele din urma ma las pagubas vantului care parca a vazut ca am prea multe scame pe hanorac si vrea sa ma scuture (unde erai tu asta vara cand dormeam cu geamul deschis si cearceafuri ude ca sa pot sa respir o dara de racoare? – nu-mi raspunde, ma bate incontinuu). Sub pamant, langa sine, aceeasi lume obosita, infrigurata, automata, ca niste bolnavi intr-un spital, fortati sa isi faca exercitiile de recuperare. E bine totusi ca nu mai miroase a transpiratie – acum avem odoarea de mucegai si igrasie. In curand o sa vina cea de naftalina ca se mai scot hainele alea vechi si groase – o bucurie pentru simtul olfactiv.

Ma pierd si eu prin multime, imi fac loc printr-un colt unde nu calc pe nimeni pe picioare si uneori chiar reusesc sa mai deschid cate o carte si sa inteleg ceva din ea in timp ce nuante de gri si negru zboara zgomotos in jurul metroului. Mai ratez cateodata statia la care am nevoie sa cobor, dar imi zic ca asta e farmecul unei zile pline si o apuc inapoi de indata ce realizez ca m-am plimbat mai mult decat trebuia. Dimineata sunt destul de morocanos si antisocial. Urasc sa ma intalnesc cu persoane cunoscute la metrou. Nu-mi place sa fiu nevoit sa le tin de vorba pana la serviciu si fac tot posibilul sa le ocolesc. Stiu, sunt cam egoist, dar prefer sa ma comport ca un hot evadat si antipatic decat sa imi cumpar un zambet din ala de lingau si sa zic “da, da!” in timp ce ma gandesc la cu totul altceva. E educatie proasta pentru spirit – asa ajung sotii sa nu mai fie atenti la sotii si invers, asa sunt invatati copiii sa auda doar ce vor si sa se rasfete in propria mandrie. Da, sunt un exemplu prost uneori, dar fiecare are defectele lui, eu macar mi le recunosc, mi le stiu si incerc sa le controlez de cele mai multe ori.

La serviciu oricine ar spune ca e rutina daca aude ca trebuie sa copiezi niste date de pe niste foi, sa stai la un birou cu alti 50-60 de colegi si sa reusesti sa citesti si sa rescrii corect niste aberatii care nu iti influenteaza cu nimic viata, ca sa nu mai zic de pamant care s-ar invarti si daca nu am copia noi foile alea. Intr-adevar, e rutina in munca, dar noroc ca sunt cativa colegi care m-ar face sa rad oricand. Sunt doua tipuri – cei care uimesc prin nivelul de inteligenta...scazut si cei care fac glume de bun gust, spontane, ironice, subtile. Sunt zile si zile totusi, nu poti sa razi mereu (fie ti-e prea foame, fie prea somn, fie nu te-ai asezat unde trebuie si o tanti iti vorbeste in timp ce munceste de fenomenele paranormale in care crede, fie aflii ca lucrezi tot weekendul desi iti propusesesi sa dormi macar o zi pana la 11, si tot asa.). Ce mi se pare ciudat e faptul ca stand fata in fata cu monitorul ala obosit, injur mai mult decat daca as merge intr-un cartier rau famat si ar trebui sa par dur. Ma cert cu documentul, il fac sa sughite pe saracul notar care l-a semnat si stampliat peste data care nu se mai intelege, rad totusi la niste nume ciudate care apar printre randuri, plang uscat cand vad cate greseli gramaticale se pot face in doar o fraza standard. Stressul e la el acasa, dar are o forma ciudata caci uneori ma binedispune sa lucrez in conditii de genul asta (mai ales cand ma intorc spre casa si vad cate un nene de la drumuri si poduri care se cearta cu tarnacopul ca iar a nimerit cablurile de electricitate – tarnacopul e de vina). Eu nu mai sufar cand plec de la serviciu, doar regret uneori ca in timpul ala as fi putut sa dorm ca un porc.

Ti-am mai povestit cum e prin tunel, pe la metrou. Totusi la amiaza e mai diferit, e ca un stup de albine lovit de un copil botogas. Toata lumea forfoteste, iti iei ghionturi, coate in zone sensibile, daca porti pantofi ar fi bine sa aiba intarituri de metal la varfuri si tocuri mici ca sa nu te dezechilibrezi la curbe. Uneori se mai pravaleste cate unul/una in fata metroului ca sa isi ia zilele cica. Imi pare rau ca au ajuns asa, dar ma enerveaza enorm si mi se par foarte nesimtiti si egoisit oamenii de genul asta. Imagineaza-ti sa te prinda ploaia in drum spre o intalnire cu prietenii dupa serviciu. Ajungi la ei, e septembrie, e racoare, te usuci, te stergi, te pui la uscat, mai schimbati o vorba, doua si pleci spre casa. GhinIon Iliescu! – te prinde ploaia din nou pana la metrou desi era nitel soare afara cand ai iesit tu pe usa. Intrii rapid la metrou, zgribulit ca saracul catelus schiop si te asezi la coada sa vina metroul sa ajungi acasa sa faci o baie fierbinte. Cand colo, ce sa vezi!? Un tembel se arunca in fata metroului in care voiai sa te urci, la ora de varf cand pe peron sunt destui oameni cat pentru o a doua Mare Unire. Ce-o fi fost in capul lui nu stiu. Singurul lucru la care ma duce mintea e ca probabil s-a gandit ca la ora de varf e mai plin metroul, deci e si mai greu, deci scapa mai repede de chinuri. Oricum n-a murit si daca n-ar fi fost echipajul de la SMURD erau cativa oameni grabiti destul de disponibili sa ii satisfaca dorinta lugubra. Colac peste pupaza, metroul in cauza stationeaza 20 de minute dupa care pleaca gol pentru investigatii. Plec si eu pe jos, nervos, ud si infrigurat. Ajung acasa printr-un parc unde lumea pare sa nu vada ce vad eu in fiecare zi pe strada, la metrou, la serviciu, in parc...natura iti sterge putin mintea.

Pe trotuarul de langa bloc ma comport ca un bastinas similar cu iron man in timp ce se transforma: imi scot rucsacul, iese si o maneca de la hanorac, imi cad cheile pe care le cautam de fapt, ma aplec si gasesc si niste bani (hei, ziua mea norocoasa! – sau, asta ar fi un fel de compensare, “Ia, ma, si tu, amaratule, ca prea te-ai chinuit azi!”). Ma ridic victorios, cu parul lipit de frunte, ochelarii plini de picaturi de apa si cearcane sub ochi. La fel de mandru intru si in camera, ma asez si ma descalt.Iar nu mi-am spalat adidasii in care pisicul meu, mascul neinfricat, a facut pipi ca sa isi marcheze teritoriul. Cred ca intr-o zi, pur si simplu o sa le dau foc (asa zic in fiecare zi cand ma aplec sa-mi dezleg sireturile, dar nu ma pot indura...si nu ma mai pot apropia de ei).

Urmeaza dusul, ceaiul fierbinte si somnul. Nu iti mai spun despre ele pentru ca m-ai vazut deja suferind prea mult. Am trecut cu bine si peste ziua de azi si cand stau sa ma gandesc...iar nu am facut nimic, dar am auzit ceva frumos...

Nimic special

Nu e ciudat ca se poate face ceva din nimic? Nu e putin amuzant ca o plasa e facuta din mai multe gauri legate intre ele? Nu e bizar ca punctul nu are dimensiune, dar o sumedenie de puncte formeaza o linie ce poate fi masurata? Nu e fain sa stai pe ganduri cateodata si sa realizezi cate nimicuri fac impreuna totul din viata de zi cu zi?

Azi a trecut timpul pe langa mine. Nu l-am vazut, nu l-am simtit. Eram pe drum, parca hipnotizat de atatea lucruri carora de obicei nu le dai importanta (poate doar daca te impiedici de ele si te intorci sa mormai ceva "de dulce" printre dinti). Ma simteam ca o camera video intr-un film romanesc din '90 - ma invarteam dupa fiecare detaliu, incercam sa analizez tot ce prindeam in cadru si ma detasasem de mine. Orasul, strazile, masinile, casele, blocurile, copacii, oamenii, gunoiul, cerul, maidanezii, claxoanele, "urarile" soferilor, franturi din replicile catorva grupuri...N-am destule cuvinte pentru cate nimicuri mi-au umplut drumul spre casa.

De ce scriu despre ele? De ce ar vrea cineva sa stie despre un nimic sau altul? Pentru ca fiecare are nevoie cateodata sa se piarda in lucruri care nu au importanta decat la un alt nivel. Iti da sentimentul ca poti sa visezi, ca poti sa faci ce vrei cu timpul - daca poti sa pierzi timpul cu nimicuri inseamna ca AI timpul. Eh, acum sa-mi spuneti, cine s-a mai trezit peste noapte proprietar pe timp? Neica Nimeni...Oricine, oricui nu i-a pasat de cateva minute pe care si le-a luat concediu de la stressul de zi cu zi, cateva minute in care a trait ca alt om.

Eh, haide sa nu exageram si sa nu lungim vorba! Cam atat pentru o introducere! Vorba proverbului - "Decat mult si fara rost, mai bine putin si prost!".

Ca sa vedeti despre ce e vorba, va prezint un NIMIC SPECIAL, despre alte nimicuri...