Am douăzeci şi ceva de ani şi mă simt mai bătrân cu zece. Mai
bătrân, mai amnezic şi mai responsabil cu zece ani. Mi se pare că
am pierdut zece ani din viaţă fără să-i trăiesc, fără să fiu
conştient că exist. Practic nici n-am existat fizic, dar sufleteşte
am fost mereu legat (şi la propriu şi la figurat) de cei câţiva
ani dinaintea naşterii mele. M-am născut în 1990, dar viaţa mea
începe cu tinereţea părinţilor, unchilor şi bunicilor mei,
undeva pe la sfârşitul anilor '70, când berea era ieftină, la fel
şi benzina (chiar dacă puţini aveau maşină, şi chiar mai puţini
circulau), când cărămida se făcea („îmburicată”) din
pământul din fundul curţii sub ochiul atent al meşterului
satului. Aveam vreo 13 ani când m-am născut, când existau două
case în curtea bunicilor (cea bătrânească şi cea nouă), când a
nins odată de nu se mai vedea gardul de zăpadă.
Aveam poate 15 ani, poate 10... Nu am certificat pentru naşterea
spiritului meu şi nici nu-mi amintesc prea bine, fiindcă nu eram
tocmai în firea mea. Acum mă simt amnezic, un uituc care încearcă
să-şi amintească de copilăria netrăită. Mi se pare aşa
nedrept! Şi cei din jur încearcă să-mi explice cum a fost, cu nu
ştiu ce teze dintr-o vară, cu nu ştiu ce revolte la uzină, cu eu
ştiu ce dictatori şi disidenţi. E foarte greu să explici, să
aminteşti un deceniu în câteva ore, zile, chiar şi în patru ani.
Întotdeauna sunt trase nişte linii generale – ce trebuie
să
reţii,
ce
e important
de
ştiut.
Chiar
aşa,
ce
e
important
de
ştiut? Pentru cine? Liniile
generale
vor
fi
întotdeauna
albe
sau
negre
– nimeni
nu
le
desenează
gri
sau
în
culori
pentru
că
şi-ar
pierde
generalitatea
şi
logica
în
sistemul
de
idei
deja
construit.
Şi totuşi, eu vreau să-mi trăiesc primii zece ani din viaţă. A
trăi nu înseamnă doar istorie, doar colectiv, doar societate, anul
X, luna Y, ziua Z. A trăi ca om pur si simplu nu ne duce cu gândul la materialism
dialectic sau la democraţie şi economie de piaţă.
Mă simt nostalgic pentru momente pe care le-am trăit prin alţii,
pe care încă le simt în ei, dar pe care încă nu le pot înţelege.
Nu mi-e de ajuns o carte de istorie. Îmi trebuie poveşti în care
ştiu că am fost cu gândul, poveşti de-acasă, de la şcoală, de
pe uliţă, de la serviciu, poveşti despre viaţa pe care n-am
trăit-o, dar care mi-a dat viaţa de acum. Nu cred că aş putea să
o mai trăiesc altfel, dar descoperind-o altfel, aş putea înţelege
al cui sunt, al cărui timp, al cărei societăţi şi cum aş putea
să fac din viaţa încă netrăită ceva mai bun.
