Copii

Living la vida...Deutsch! „Hmm, nu-mi amintesc să fi fost aşa cântecul ăsta!” îmi zic glumind dar mirat în timp ce trec pe lângă o fetiţă ţinând-o de mână pe bunica ei care îi cară vioara. Fetiţa are un ghiozdănel albastru de calitate destul de proastă dar brănduit de o şcoală... anume care adăugase şi acel moto „living la vida...Deutsch”. Bunica tunsă scurt şi cu un aspect general ce sugera mai degrabă masculinitate o întreabă totuşi cu o voce calmă şi blândă pe fetiţă: „Era 10 când te jucai? Şi până la cât te-ai jucat?”

N-am mai prins răspunsul, deşi sunt sigur că fetiţa avea de zis ceva foarte interesant. Părea ca o scenă similară din procesul anecdotic al inculpatului ce era întrebat ce făcea cu 30 de ani în urmă, pe data x, la ora y. Răspunsul lui a fost că era cu un ochi pe calendar şi unul pe ceas. Cred că aşa era şi fetiţa asta, se juca şi se uita din când în când la ceas, că doar avea program.

Dincolo de presupunerile mele puţin exagerate, cred că e ceva mai îngrijorător în toată povestea asta, ceva ce leagă vioara de ghiozdan. Sunt şi au fost mulţi copii crescuţi de bunici până când părinţii au putut să împace serviciul cu începuturile de adolescenţă ale micilor oameni – asta nu e o noutate. Ce s-a schimbat însă este modul în care copilăria unora decurge acum. Unul dintre elevii pe care îi întâlnesc zilnic la şcoală vine, de exemplu cu două ghiozdane tot timpul – unul pentru cărţi (de la şcoala gimnazială privată, de la centrul unde învaţă limba germană şi de la centrul unde învaţă limba engleză) şi unul pentru sport (polo la un anume club, fotbal şi tenis). Alţii, doi gemeni, un băiat şi o fată, au biblioteca în maşină – unde de altfel îşi petrec şi o parte bună a zilei cu şoferul personal în drum spre lecţiile de dans, de pian, cursurile de limba engleză sau orele de tenis. Pleacă de acasă pe la 7 şi ceva şi ajung acasă cam după 12 ore, probabil odată cu părinţii lor care sunt la fel de obosiţi. Mănâncă şi se pregătesc de culcare.

Tot dintre ei sunt copiii care după ce termină de făcut o activitate strigă prompt „finished!” nu atât de mult pentru că vor să atragă atenţia că sunt primii (pentru că uneori nu sunt), ci pentru că nu ştiu ce să mai facă după, aşteaptă instrucţiuni, li se pare că un moment de relaxare, de pauză e pierdere de timp. Poate-s eu prea leneş, dar cred că plictisul e o sursă foarte mare de inspiraţie şi nu e de ici de colo să ai timp liber. Nu mă refer la timp în care nu faci nimic, ci timp în care eşti liber, eşti doar cu tine, te descoperi, te joci cu mintea ta, te mai prosteşti, visezi...Copiii ăştia nu par să aibă aşa ceva şi nici nu simt nevoia. Eu când am început să circul mai mult cu bicicleta spre serviciu am simţit lipsa metroului oricât de aglomerat şi mirositor. Pe bicicletă totul e în viteză, trebuie să fiu atent, să fiu prezent că altfel dau în gropi şi la propriu şi la figurat. La metrou pot să mai visez cu o carte în mână, să fiu departe cu gândul cât el mă duce unde am nevoie să merg. Copiii de care vorbesc s-au obişnuit deja cu o viaţă în viteză şi poate nu-i rău că o să meargă la sigur când vor avea oportunitatea de a-şi construi o carieră de invidiat. Mai rău e însă că sunt educaţi eclectic, dar nu li se dă şansa să aleagă ce vor să facă cu ei. Sunt educaţi pentru piaţa muncii de astăzi şi, cum am spus, probabil nu vor avea probleme, vor fi chiar lideri în domeniul lor, dar fără asta, cine vor fi? Ceva rămâne sec şi când vor descoperi asta nu cred că se vor simţi foarte bine.

E bine să nu te dai bătut, să munceşti pentru ce vrei să obţii, dar cred că e şi mai bine să ai timp destul de plictiseală ca să-ţi poţi da seama ce vrei să obţii. Altfel, un om bun care se adaptează în orice situaţie, chiar şi într-o lume bolnavă nu e un om cu judecată sănătoasă.