Într-un sat, printre dealuri, pe unde ar fi descălecat (la propriu
şi la figurat) Negru Vodă să-şi adape ghivolii, la sute de ani
după evenimentul ăsta, cică ar fi trăit un hoţ pe nume Dobrin.
Acum, noi ştim că hoţi au trăit şi trăiesc peste tot şi orice
muncă e nobilă şi onorabilă, dar Dobrin era ceva mai aparte.
Bătrânii ziceau că ar fi fost atât de puternic încât îţi fura
din cămară butoiul cu vin de 50 de vedre luându-l la spinare şi
trecând cu el dealurile de care vorbirăm mai devreme. Dac-o fi
minciună, să fie păcatul lor, eu vă spun ce-am auzit.
Pe lângă puterea a cinci voinici, Dobrin era şi foarte iscusit sau
şmecher, cum s-ar zice azi. Avea o minte foarte descurcăreaţă ce
l-a ţinut multă vreme prieten cu toată lumea, departe de ocnă şi
aproape de pradă. Pe vremea lui, pe dealurile astea de care vă
spuneam, sătenii aveau vii întinse şi tot bătrânii spun că până
primăvară îşi ţineau vinul în nişte colibe nepăzite tot pe
deal şi că, trecătorul însetat ar fi putut să guste neoprit şi,
la o adică, să pună şi de-o cumetrie cu ce găsea acolo. Nu se
fura vinul, însă, pentru că toată lumea avea destul (alte
vremuri!). Dar, ca să-şi ţină viile frumoase şi strugurii
întregi, sătenii îşi făcuseră tot felul de sperietori de păsări
care mai de care mai straşnică. Apăruse atunci toaca cu sfârlează
care se învârtea la vânt şi boncănea de le sărea ciorilor
fulgii, tăindu-le pofta de aligote sau riesling. Şi cum toacele
astea se făceau totuşi cu migală şi meştesug (că altfel riscai
să le pui graurilor şi cocoşarilor loc de clacă şi ospăţ în
mijlocul viei) unii oameni, fie ei mai nepricepuţi în ale
sfârlezelor, fie mai ocupaţi cu gustatul produsului finit al viei,
au găsit de cuviinţă să arvunească pe unul sau pe altul să le
facă toaca. Şi uite aşa, Dobrin al nostru, pe care îl lăsarăm
intenţionat în urmă, îşi găsi de lucru.
Îşi făcu una din toacele alea cu sfârlează foarte arătoasă şi
solidă tocmai pe la jumătatea verii când începea să umfle bobul
de strugure şi îşi găsi muşteriu s-o vândă, pe săteanul
Bârcă, de lângă Mărioara din gârlă, mai sus puţin de Bratu
(nu-i ştiţi, dar poate ajungeţi pe acolo). Fericit nevoie mare,
Bârcă al nostru agăţă toaca în vie făcându-şi calm
socotelile băbeşti legate de producţia de vin, acum că n-avea să
mai piardă atâtea boabe pe pielea păsărilor.
Veni toamna, căzu bruma, se culeseră strugurii şi dă-i cu vinul
pân' la ziuă, când se făcu iarnă. Între dealuri, în satul
nostru, ningea de obicei mult că era mai spre munte şi pădure.
Dobrin, om strângător, se gândi să-şi adune şi el ceva provizii
de anul nou şi văzând în treacăt o cunoştinţă mai îndepărtată
(ca distanţă de casa lui) că îşi sacrifică porcul de Ignat, cum
e datina, a şi ochit oportunitatea. Acum, trebuie să ştiţi că
pentru Dobrin toată lumea era cunoştinţă că doar asta era treaba
lui. Noaptea, pe zăpadă, îi făcu acestei cunoştinţe o vizită.
După un scurt inventar, luă sania cunoştinţei, îi înhămă şi
calul din grajd, aşeză în spate un butoiaş decent de licoare şi
apoi răciturile care încă erau puţin calde – cârnaţi, şuncă,
şorici (că îmi vine şi apă în gură). Plecă Dobrin liniştit
cu sania plină, dar fără zurgălăi, trecu unul din dealuri, îşi
puse prada la loc sigur şi apoi, având bun simţ şi destul timp
liber până dimineaţă, se întoarse peste deal şi înapoie
cunoştinţei calul şi sania. Ninsoarea fiind încă înteţită,
nu-şi făcu probleme de urme şi îşi luă împăcat la revedere în
gând. Bătrânii spun că dimineaţa, păgubitul ar fi crezut că-i
e calul bolnav sau că a visat urât de e aşa de transpirat doar de
la stat în grajd, dar a descoperit în cele din urmă că de fapt
săracul nechezător fusese complice nevolnic la dispariţia
bucatelor din urma Ignatului.
Tot în timpul ăsta, când via era doar o părere sub pături de nea
pentru sătenii noştri din valea unde-şi adăpase Negru Vodă
ghivolii, Dobrin se gândi că nea Bârcă nu mai are treabă cu
toaca de-o agăţase între buturile dătătoare de vin, aşa că o
luă acasă fără sfială pentru a-i găsi proprietar nou la vară.
Zis şi făcut! Din raţiuni narative tehnice şi timpul trecu foarte
repede – cum începu primăvara, renăscu şi natura şi dă-i şi
sapă la vie că altfel bei apă de Crăciun! Vara, Dobrin găsi alt
client pentru toaca după care Bârcă plângea de mama focului,
blestemând şi făcându-şi tremurând calculele băbeşti privind
cantitatea de vin fără boabele pe care avea să le piardă pe
ciori. Nea Fănică Ciobanu, zis şi Sobolu pentru înfăţişarea sa
fină, era în schimb cu pulsul la ralanti, că nu mai ducea grija
strugurilor. Dobrin era încă în pielea lui de fericire, chiar dacă
îşi scosese de două ori banii pe aceeaşi toacă. Apropo de asta, de multe ori se zice prin bătrâni că leneşul mai mult aleargă şi
poate ar fi adevărat pentru nea Bârcă sau, cum om vedea mai în
colo, pentru nea Sobolu, însă Dobrin părea să fie deasupra
proverbului. Pentru el nu nevoia, ci lenea era mama invenţiei,
astfel că din lene născocise o strategie să muncească o dată şi
să-şi ia banii de zece ori.
Un om onest şi echitabil din fire, Dobrin aprecie că, în iarna
asta în care Sobolu făcea mai mult vin datorită toacei lui, ar fi
fost mai bine să nu se mai ţină de porcării şi să se apuce de
găinării. (Nu de alta, dar oricum îi rămăseseră şi nişte
cârnaţi care se stricaseră şi i-a părut rău că i-a aruncat, că
doar era mâncare muncită, era păcat.) Aşa că-şi puse în minte
să fure câteva găini, să mai schimbe şi dieta şi metoda (că el
poate prădase oameni cu nemiluita înainte să-i spună bătrânii
povestea). Aşa se făcu că înainte cu o săptămână de Crăciun,
Dobrin îşi vizită o altă cunoştinţă, tot pe zăpadă. Văzând
însă că ninsoarea se opreşte şi nemaiputându-se baza pe sania
păgubitului fără să lase urme, Dobrin îşi încălţă opincile
cu vârful în spate şi călcâiul în faţă şi intră în curte
de parcă ieşea. Când strânse găinile îşi întoarse la loc
opincile şi avu grijă să calce în aceleaşi urme când ieşi din
curte. Criminalistica din sat nu avu ce-i face că nicio babă din
cele prezente la faţa locului n-a înţeles pe unde a intrat,
crezând deci că poate chiar păgubitul a vândut găinile şi a
uitat (că avea şi vinul bun).
Povestea cu toaca se repetă. Nea Sobolu plânse primăvara, iar nea
Niculae Geantă se bucură în vară de achiziţie. Găinăria se
repetă şi ea la altă cunoştinţă a lui Dobrin şi o ţinu aşa
până când sătenii au început să se teamă că suferă de
amnezie, fiindu-le implicit pusă în pericol memoria însăşi a lui
Vodă Negrul şi a ghivolilor săi. Sângele apă nu se face totuşi,
al zecelea cumpărător al toacei lui Dobrin cunoscându-l pe ăl'
dinainte, fiind veri, vecini de parcelă pe deal şi împărţind
chiar coliba unde-şi tineau vinul. Ăsta-i pericolul la sate –
toţi sunt cel puţin cunoştinţe!
Ghinionul se prăvăli în felul ăsta peste iscusinţa şi puterea
lui Dobrin a cărui toacă fu recunoscută de nea Răgălie care-l şi
atenţionă pe nea Tică Ciotu că, după legea nescrisă a satului,
se află în posesia unor bunuri furate. „Păi, cum furate”, zise
nea Ciotu, „că doar am plătit pentru toaca asta, mi-am luat şi
eu cum am văzut la 'tale.” „Păi”, răspunde nea Răgălie,
un as al jocurilor de cuvinte, „ce ai văzut la mine, asta ai
cumpărat, că eu n-o mai am!” Adunându-şi astfel fisele care le
picaseră între timp, sătenii îi luară urma lui Dobrin cu
ajutorul gurii satului şi îl aşteptară să greşească. Deşi era
maestru, fusese descoperit, iar el nu era la curent şi l-au prins cu
găina-n sac (aia cu mâţa e doar o vorbă din bătrâni).
După poveşti şi explicaţii de ore întregi, sătenii din vale
aflară că Dobrin păstrase o parte din găini să-mbătrânească,
să facă ciorba bună, că nu degeaba zice aşa vechiul dicton.
Asta le dădu prilej sătenilor să treacă fiecare dealul lui şi să
ajungă la Dobrin acasă, să-şi salveze dacă mai era cazul, vreo
găină. Cu hoţul de faţă, veneau femei şi bărbaţi, moşi şi
babe, băieţi şi fete să se uite la găini. Mulţi veniseră doar
să se uite că nu avuseseră găini deloc şi vroiau să vadă cum
arată. Ceilalţi, însă, şi le alegeau cu grijă şi le puneau în
desagă. O femeie mai în vârstă tot striga printre găini
„Puicuţă! Puicuţă, unde eşti, mamă!” şi ochii parcă i se
umeziră când o pestriţă încălţată se ivi printre celelalte
găini. O altă femeie o înşfăcă însă repede şi dădu să iasă
cu alte trei găini din ţarc. Dobrin însă strigă la ea impunător:
„Nu vezi, fă, că nu e a ta?! O cheamă Puicuţa, e a lu' tanti
Veta. Dă-i-o înapoi! Uite cum trage la ea!”, continuă hoţul în
timp ce găina din braţele femeiii întorcea capul imploratoare
către stăpâna sa. Tanti Veta îşi recuperă găina dragă şi îi
mulţumi lui Dobrin care stătea pe margine, însoţit de
criminalistul satului: „Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, maică!
N-am văzut hoţ mai cinstit ca tine!”
Nu se mai ştie nimic din bătrâni despre Dobrin, dacă ar fi fost
sau nu eliberat condiţionat pentru cinstea de care a dat dovadă la
final. Probabil că în parte şi voit bătrânii chiar sufereau de
amnezie, aşa cum se temeau mai deunăzi. Cert e însă că acum
sătenii din valea lui Negru Vodă şi a ghivolilor săi nu mai ţin
vinul pe deal. Am fost şi-am verificat. Nici toaca nu mai e...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu