Doi tufani aveau o idee

- Doi tufani! Zice tata intrând în bucătărie cu mâna stângă ridicată ca Mihai Viteazu în tablourile cu luptele lui. Eu stau pe canapea şi nu reacţionez – nu-mi dau seama dacă era o conversaţie cu sine care tocmai se termina sau una cu mine care tocmai începea (să vă spun sincer nici nu prea ştiam ce sunt ăia tufani şi mă simţeam şi cu musca pe căciulă).

- Deci avem doi tufani, reveni tata văzându-mi privirea ”inteligentă”. Şi tufanii ăştia sunt un reper (eu încă am dubii dacă vorbeşte cu mine). Şi vin unii, îi taie şi vor să îi fure, dar nu apucă pentru că vine poliţia pe capul lor. Tu ce le-ai face? (Mă simt ca la unele cursuri când visez şi mă trezesc lovit de intonaţia finală a unei întrebări, fără să fi auzit de fapt subiectul).

- Păi, stai, măi tată, puţin (încerc să o iau de la capăt cu povestea), ai cui erau tufanii? Unde erau?

- Tufanii erau ai tuturor (nu erau ai mei, ci ai urmaşilor, urmaşilor...gândeam eu). Erau pe un teren agricol dat în arendă unei societăţi private, scos din devălmăşie. Dar erau foarte bătrâni şi mari – d-aia zic că erau ai tuturor şi reper: au fost plantaţi de nu ştiu cine, nu se ştie când şi zona din jurul lor pe o rază de câţiva kilometri se numeşte „La Tufani”.

Acum intrăm în detalii metafizice şi antropologice că la drept nu prea ne pricepem şi oricât i-ar plăcea lui Mihai Viteazu/Ştefan cel Mare/tatălui meu să-şi dea cu părerea, ajunge fie să se contrazică, fie să încheie cu „poate”, ceea ce nu e admirabil.

- Mă, deci ai doi tufani (măcar atât oi fi reţinut, oftez eu în gând) mari de nu-i cuprind doi oameni pe fiecare, sunt repere geografice, istorice – aici cred că exagerează şi intervin.

- Hai, las-o cu istoricul că n-are treabă!

- Eh, nu?! Păi pe vremea când năvăleau turcii, acolo se urca straja să-i vadă şi să le spună sătenilor.

Fac repede calculul în minte şi deşi îmi dau seama că n-a trecut prea mult de-atunci, încerc să îl contrazic cu o presupunere acuzatoare, ca atunci când vorbeşti cu un pescar.

- N-or fi, măi, tată aşa bătrâni, mai taie oleacă din vârstă!

- N-or fi, nu ştiu, că n-am numărat cercurile. Bine, adevărul e că mie mi-a povestit Chelu' că de fapt acolo, pe vremea preaîmpuşcatului, se urca tractoristul ”de serviciu”, când ăilalţi trăgeau mâţa de coadă sau vindeau motorina din tractoarele noi, şi anunţa dacă vine controlul de la fermă sau de la judeţ.

(Fac comparaţii năucitoare în timp ce încerc să ţin pasul cu povestea – ce-au făcut comuniştii în România? Ce-au făcut şi turcii la Plevna – au părut să ia bătaie, dar ne-au făcut turci până la urmă).

- Aşa, deci le zicem şi repere istorice şi geografice (şi locuri ale memoriei mă gândesc eu fără să încerc să complic conversaţia) şi vine unu' şi-i taie. Cum estimezi valoarea pomilor ălora şi cum îl pedepseşti pe hoţ? Că nu e vorba de lemn acolo, chiar dacă îţi spusei că erau copaci mari pe o câmpie, e vorba de tufani ca idee! Termină fraza emfatic, ridicând degetul arătător de la mâna dreaptă.

Pfuu, că mă dădu pe spate! Nu se poate! Tata îşi dă dizertaţia înaintea mea, chiar aici pe canapea (şi nici nu s-a dus la cursuri).

- Cum adică, măi tată, tufani ca idee? Întreb ca să-l întărât.

- Păi oamenii ăia ştiau şi ei ceva, de exemplu când te întrebau unde te duci şi le răspundeai „la tufani” (acum poţi să zici la tufanii tăiaţi de nesimţitul ăla, glumesc eu cu mine). E vorba de cum se gândesc ei la zona în care trăiesc, muncesc. (Bun! Antropolog în toată firea!)

- Da, dar ăla nu le-a tăiat ideea din minte, le-a tăiat doar tufanii, zic eu raţionalizând totul.

- Da dar dacă distrugi un tablou al lui Picasso şi rămâi doar cu ideea lui, cum e? Intervine şi mama care părea până atunci doar să arbitreze detaşată. Tata zâmbeşte triumfător, eu mă întreb unde au stat ascunşi aceşti Socraţi ai României şi mă gândesc ce să răspund.

Până la urmă nu era vorba de a câştiga (aşa zic ăia de ies pe locul doi), ci de a găsi capul şi coada unui ghem încurcat. Obiectul e una, reprezentarea lui e alta. Reprezentarea îi dă valoarea şi i-o confirmă sau infirmă, aşa cum şi obiectul, prin existenţa lui (şi poate funcţia îndeplinită) păstrează vie această reprezentare şi nu o lasă să se transforme în simplă amintire. Harta mentală a locului ar putea persista fără modificări (sau poate nu), însă lipsa tufanilor în sine o va face să-şi piardă din coerenţă. Până la urmă tăietorul de tufani nu a făcut doar să doboare nişte copaci, ci să modifice viitoarea hartă mentală a zonei. Nu e vorba doar de lemn, ci de sufletul, memoria şi atenţia investite de către săteni în acei doi copaci de la rădăcini până la ultima frunză - viaţa copacilor era o colecţie de vieţi omeneşti.
- Plantezi altul, dar nu mai creşte la fel şi nici peste noapte. Eu l-aş judeca la fel ca pe unul care a luat o viaţă de om, încheie tata indignat...(poate e prea mult, zic eu fără voce).

Vorba dilemei seculare, natură vs. cultură, cu ce e mai prejos un copac şi viaţa lui faţă de un om şi viaţa lui?