Miros de iarnă

Cu inspiraţie de la un om drag am ajuns să vreau să miros realitatea, sau să o gust, sau să o pipăi, să o aud... Avem pretenţia că vedem totul şi nu mai simţim nimic sau doar puţin pe alte căi. În ritmul ăsta o să ajungem să recunoaştem îngheţata după culoare şi textură, nu după gust, miros sau consistenţă. Vorbind, am realizat că problema e destul de vizibilă de la nivelul cuvintelor.

Trebuie să avem „o viziune despre lume” adică să avem un sistem de înţelegere relativ armonios în ceea ce priveşte lumea. Aha, dar de ce nu şi o „miroşenie” despre lume. Sunt mirosuri şi mirosuri – fiecare ne spune ceva, ne duce cu gândul la ceva - „s-a cam împuţit treaba” zice românul, sau englezul înconjurat de mare „it smells fishy”. Of, viaţa asta „amară” ar zice poate Bacovia dacă ar fi mai multe consoane în cuvântul ăsta (şi dacă ar mai trăi, desigur). „A fost dură experienţa” sau „sunt fleşcăite de căldură” ca să cităm un clasic. Toate formele astea de expresie ne sugerează ceva despre ce se întâmplă în jurul nostru, dar dacă aruncăm un ochi sau ne aplecăm urechea atent, vedem, că sunt multe mai multe cuvinte şi expresii pentru simţul văzului.

Cultura e codată şi decodată eminamente vizual – alfabetul e construit din iconiţe mici (lăsând deoparte minoritatea codului Morse sau alfabetului Braille), culori (fie pe hârtie, fie pe piele), simboluri etc. Auzul e de multe ori la mila ochiului - „stai să văd dacă se aude”. Păi cum adică? Vezi sunetele? Cine ştie cum o funcţiona asta? Da, mesajul trece, îl ştie toată lumea şi nici măcar nu ne împiedicăm la astfel de exprimări – poate doar zâmbim din colţul gurii şi trecem mai departe. Dacă atenţionăm pe cineva de ciudăţenia din exprimare ni se poate reprima foarte uşor intenţia „vezi-ţi dom'le de treabă!”. Oi fi mirosit tu ceva putred, dar e cazul să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. Poate doar ai vedenii...sau miroşenii (? eu cred că Proust a scris de la o miroşenie). Să te duci la un doctor sa te vadă, că n-are cum să-şi dea seama ce ai dacă te pipăie şi ascultă ce se mişcă prin tine cu stetoscopul...trebuie să te vadă.

Recunosc, confortul vizualului e mult mai mare. E mai rapid, de multe ori nu trebuie să arate profesional şi la cum evoluăm oricum reflexele ne fac mai descurcăreţi în ale privirii. Te duci la un interviu pentru o slujbă – ai grijă...pardon, vezi, să faci contact vizual! Vorbim cu ochii, ne măsurăm din priviri. E un semnal că ascultăm, înţelegem persoana din faţa noastră şi nu neapărat mocheta sau şireturile de la pantofi. Ne putem da seama când cineva nu ne priveşte în ochi pentru că inconştient avem capacitatea de a-i măsura diametrul şi unghiul de înclinaţie ale pupilei – aşa de mult am exersat şmecheria asta că o facem involuntar. Bineînţeles, nu o să putem simţi cu ajutorul irisului sau pupilei mirosul de grătar din spatele blocului din Cucuieţii din Deal, de unde sună şi cântecele alea cu iz oriental. Imaginaţi-vă cum ar arăta translatoarea de la TVR pentru surdo-muţi traducând versurile de duşmani, bani şi alte cele. Nu ar fi aceeaşi senzaţie.

Am încercat până acum câteva zile să merg cu muzica dată la maxim în căşti, să schimb coloana sonoră de la viaţa petrecută umblând de colo colo. Ajunsesem ca meseriaşii de care îmi povestea bunicul meu - „mulţi vede, puţini cunoaşte”. Nu mai înţelegeam mare lucru din vânzoleala din jurul meu. Clar e o diferenţă între a vedea ceva şi a cunoaşte acel ceva în profunzime. Suntem mai superficiali oricât de atent ne uităm la ceva dacă nu prindem şi substanţa prin atingere, sunet, gust sau miros. Poate că nu e doar coincidenţă că „ne uităm” la ceva, dar „uităm” ce e mai important.

Îmi cam face cu ochiul perna, aşa că mai gustăm tema asta şi altă dată dacă aţi citit cu poftă!