(Re)Începuturi

Începuturile sunt întotdeauna grele, mai ales când nu eşti hotărât să faci ceva sau nu ştii ce să faci chiar dacă vrei să-ncepi. Mă aşez în pat, mă fâţâi puţin, îmi mai aranjez laptopul în braţe, dau să scriu, dar stai că nu am pus lăutarii să cânte. Inima îmi tresare la câte o idee care vine şi se duce ca puiul de potârniche prin lanul de grâu. Parcă nici nu ştiu dacă am avut sau nu ideea. Cum pot oare să verific? Zicea o tanti că uneori se simte ca-n Matrix, că nu mai ştie care e realitate şi care e infuzie.

Eh, dar uite că am început. Ce am început nu prea ştiu. Deocamdată mă las purtat de cuvintele care îmi vin spre degete. Îmi vin multe dar nu toate sunt bune. Nu sunt toate în ordinea care trebuie, din literele care îmi trebuie. Şi totuşi vin la mine, trec prin mine şi vor să ajungă pe foaie. Ăsta e rostul lor. Imaginează-ţi: cuvintele au conştiinţă, trăiesc înainte de scriitor, scriitorul e doar mediumul lor. Ele ştiu ce e de făcut – trebuie să arate bine, să se lege de cine a fost şi cine o să vină, şi dacă e posibil să aibă şi un sens (asta de multe ori depinde de pretenţiile şi imaginaţia scriitorului).

„La început a fost cuvântul”. Apoi a venit autorul şi l-a pus pe foaie să-i îndeplinească sorocul. Cuvintele îşi ştiu soarta – ori ies ca porumbelul din gura păcătosului şi se pierd în aer izbindu-se cu ecou de un zid sau de altul, ori ajung pe o foaie (sau în cazul nostru ecran), ori nu sunt niciodată spuse sau scrise şi îşi fac veacul prin capul tiranului care nu le eliberează şi care devine obsedat de un ecou interior. Cuvintele se schimbă, generaţie după generaţie ca să trăiască mai bine şi mai multe vieţi – una de la scriitor, multe altele de la cititori şi povestitori. Dar ce te faci cu generaţia asta nouă! Mereu mi se plâng cuvintele mai în vârstă că nu mai sunt respectate deloc. „Dom'le, nu se mai poate cu lexemele astea noi. N-au pic de ruşine! Ne-au lăsat fără vocale de tot. Sunt nişte închişi la minte între consoanele lor. N-am trăit aşa niciodată, poate doar din cauza greşelilor de tipar!”, „Eh, hai că nu-i chiar aşa rău” încerc eu să zic împăciuitor şi nevinovat. „Eh, nu?! Park n-ai vzt asha cv până akm!” „Mutaţi-vă, dom'le, în altă limbă” le-am spus eu puţin ironic „Nu-mi mai împuiaţi capul cu toate ideile voastre”, dar mi-au răspuns răstit şi răspicat: „Noi nu suntem englezeşti să ne adaptăm la orice limbă!” ziseră cu mândrie, şi apoi pe un ton compătimitor „şi nu ne înţelege nimeni şi pe noi să ne împrumute nişte spaţiu în mintea lor!” Nu toată lumea e la fel de înţelegătoare cu vorbele şi cuvintele.

Dar nici ele nu se lasă mai prejos. Ai observat uneori că ţi-o ia gura pe dinainte? Eh, alea sunt cuvintele care nu se lasă nespuse. Ele au un scop în viaţă – să se facă auzite, indiferent de consecinţe (mai ales că nimeni nu dă vina pe aceşti mici drăcuşori, ci pe difuzor – sunt cuvintele tale, de ce nu le ţii în frâu? De ce nu-ţi ţii gura?). Măi şi mai e câteodată un moment în care vrei să spui ceva şi nu ştii cum. Parcă fug cuvintele bune de tine: „azi te descurci prin semne sau gesturi – treaba ta, noi nu prea avem chef de ieşit azi!”. Şi ce se întâmplă? Ies nişte cuvinte de sacrificiu care nu se leagă, nu au sens, nu spun nimic. Ies fără să ştie ce vor. Nu erau pregătite de acasă şi din nou tu te faci de râs că „nu ştii ce vorbeşti” sau „vorbeşti aiurea”. Totuşi, nu poţi să învinovăţeşti chiar aşa cuvintele că nu vor să iasă. Trebuie să îţi dai seama că ele trec printr-un proces de călire, cizelare şi articulare, exact cum se transformă fierul în oţel. De-asta e şi urât când vorbeşti şi nu te ascultă nimeni: „îţi răceşti gura degeaba” şi parcă simţi cuvintele cum cad prin aer ca nişte ţintişoare de plumb care n-au ajuns să se înfigă în nimic. Apoi parcă nu mai eşti aşa binevoitor şi ţintişoarele de plumb se adună în câteva bule mari şi apăsătoare – nişte „vorbe grele”. Au în ele şi praful de pe jos în care au stat şi nu le-a auzit nimeni. Astea nu-s cum zicea artistul „vorbe-n vânt” să le laşi să zboare fără să-ţi pese. Astea din vânt rareori primesc răspuns serios. Alea din praf nu se joacă. Sunt unele în schimb cărora numai de asta le arde – mereu cu două sensuri, mereu incomode pentru celălalt, dar la îndemână pentru tine, mereu tăiate de pe listă când vine vorba de discuţii serioase şi profunde. Dar, ca şi-ntre oameni, de cele mai multe ori opusele se atrag şi parcă te arde limba să pui două scântei d-astea într-o conversaţie deloc potrivită pentru ele - „da, dom'le, e cea mai bună lume...dintre cele posibile!”. Astea-s cuvintele care te trag de toţi nervii odată şi nu ştii dacă să râzi, să plângi sau să mai întrebi o dată ce s-a zis. E un fel de vânt care îţi dă toate celelalte cuvinte pe spate şi le înghesuie înapoi în cap să se reorganizeze şi să-şi regândească rostul în viaţă. Îţi dai seama câte destine schimbi cu o glumă? Atâtea cuvinte pe punctul de a fi spuse sunt retrogradate, dacă nu chiar uitate în timp ce singurul lucru (şi ăla nearticulat) care îşi face loc printre spasme e un „haha” sau „hihi”. Nu degeaba se zice că fiecare pasăre moare de limba ei!