Azi

Dimineata. De fapt, zici ca e noapte pentru ca nici macar o tenta de albastru inchis nu are cerul – e bezna totala la 6 fara ceva intr-o zi de septembrie. Ma ridic din pat cu ochii injectati si mai verzi decat de obicei (mereu m-am intrebat de ce sunt ochii mei asa dimineata...doar nu se inchid la culoare in timpul noptii! – asta trebuie verificata) si ajung pana la sifonier de unde apuc pe pipaite periuta si pasta de dinti. Neonul din baie imi face cadou o durere de cap la prima ora si un gandac se grabeste sa se piteasca pe sub conductele lui mult iubite sperand sa nu-l fi vazut (sau sunandu-si prietenii sa le spuna ca se piteste de un prost prin baie – intotdeauna m-am gandit ca vietatile astea mici au la fel de multa minte ca si noi, poate chiar mai multa si comunica articulat intre ele, si au comunitati in care seara, la lumina veiozei se aduna moliile si isi spun povestile din viata lor de-o zi, la o graunta de zahar se intalnesc furnicile, ca niste mineri neobositi, cu glume de santier). Sa nu deviem totusi. Dimineata nu incepe chiar excelent. Mai stau alte cateva minute sa ma gandesc cu ce sa ma imbrac de parca ma indrept spre un podium sa imi primesc premiul pentru cel mai normal inceput de dimineata pentru un om de 20 de ani.

Plec spre metrou, uit de sandvisul facut de seara ca sa nu mai dau banii pe prostii care nu tin de foame (chiar daca sunt dulci si au ciocolata). Ma chinui sa imi tin parul in ordine, dar in cele din urma ma las pagubas vantului care parca a vazut ca am prea multe scame pe hanorac si vrea sa ma scuture (unde erai tu asta vara cand dormeam cu geamul deschis si cearceafuri ude ca sa pot sa respir o dara de racoare? – nu-mi raspunde, ma bate incontinuu). Sub pamant, langa sine, aceeasi lume obosita, infrigurata, automata, ca niste bolnavi intr-un spital, fortati sa isi faca exercitiile de recuperare. E bine totusi ca nu mai miroase a transpiratie – acum avem odoarea de mucegai si igrasie. In curand o sa vina cea de naftalina ca se mai scot hainele alea vechi si groase – o bucurie pentru simtul olfactiv.

Ma pierd si eu prin multime, imi fac loc printr-un colt unde nu calc pe nimeni pe picioare si uneori chiar reusesc sa mai deschid cate o carte si sa inteleg ceva din ea in timp ce nuante de gri si negru zboara zgomotos in jurul metroului. Mai ratez cateodata statia la care am nevoie sa cobor, dar imi zic ca asta e farmecul unei zile pline si o apuc inapoi de indata ce realizez ca m-am plimbat mai mult decat trebuia. Dimineata sunt destul de morocanos si antisocial. Urasc sa ma intalnesc cu persoane cunoscute la metrou. Nu-mi place sa fiu nevoit sa le tin de vorba pana la serviciu si fac tot posibilul sa le ocolesc. Stiu, sunt cam egoist, dar prefer sa ma comport ca un hot evadat si antipatic decat sa imi cumpar un zambet din ala de lingau si sa zic “da, da!” in timp ce ma gandesc la cu totul altceva. E educatie proasta pentru spirit – asa ajung sotii sa nu mai fie atenti la sotii si invers, asa sunt invatati copiii sa auda doar ce vor si sa se rasfete in propria mandrie. Da, sunt un exemplu prost uneori, dar fiecare are defectele lui, eu macar mi le recunosc, mi le stiu si incerc sa le controlez de cele mai multe ori.

La serviciu oricine ar spune ca e rutina daca aude ca trebuie sa copiezi niste date de pe niste foi, sa stai la un birou cu alti 50-60 de colegi si sa reusesti sa citesti si sa rescrii corect niste aberatii care nu iti influenteaza cu nimic viata, ca sa nu mai zic de pamant care s-ar invarti si daca nu am copia noi foile alea. Intr-adevar, e rutina in munca, dar noroc ca sunt cativa colegi care m-ar face sa rad oricand. Sunt doua tipuri – cei care uimesc prin nivelul de inteligenta...scazut si cei care fac glume de bun gust, spontane, ironice, subtile. Sunt zile si zile totusi, nu poti sa razi mereu (fie ti-e prea foame, fie prea somn, fie nu te-ai asezat unde trebuie si o tanti iti vorbeste in timp ce munceste de fenomenele paranormale in care crede, fie aflii ca lucrezi tot weekendul desi iti propusesesi sa dormi macar o zi pana la 11, si tot asa.). Ce mi se pare ciudat e faptul ca stand fata in fata cu monitorul ala obosit, injur mai mult decat daca as merge intr-un cartier rau famat si ar trebui sa par dur. Ma cert cu documentul, il fac sa sughite pe saracul notar care l-a semnat si stampliat peste data care nu se mai intelege, rad totusi la niste nume ciudate care apar printre randuri, plang uscat cand vad cate greseli gramaticale se pot face in doar o fraza standard. Stressul e la el acasa, dar are o forma ciudata caci uneori ma binedispune sa lucrez in conditii de genul asta (mai ales cand ma intorc spre casa si vad cate un nene de la drumuri si poduri care se cearta cu tarnacopul ca iar a nimerit cablurile de electricitate – tarnacopul e de vina). Eu nu mai sufar cand plec de la serviciu, doar regret uneori ca in timpul ala as fi putut sa dorm ca un porc.

Ti-am mai povestit cum e prin tunel, pe la metrou. Totusi la amiaza e mai diferit, e ca un stup de albine lovit de un copil botogas. Toata lumea forfoteste, iti iei ghionturi, coate in zone sensibile, daca porti pantofi ar fi bine sa aiba intarituri de metal la varfuri si tocuri mici ca sa nu te dezechilibrezi la curbe. Uneori se mai pravaleste cate unul/una in fata metroului ca sa isi ia zilele cica. Imi pare rau ca au ajuns asa, dar ma enerveaza enorm si mi se par foarte nesimtiti si egoisit oamenii de genul asta. Imagineaza-ti sa te prinda ploaia in drum spre o intalnire cu prietenii dupa serviciu. Ajungi la ei, e septembrie, e racoare, te usuci, te stergi, te pui la uscat, mai schimbati o vorba, doua si pleci spre casa. GhinIon Iliescu! – te prinde ploaia din nou pana la metrou desi era nitel soare afara cand ai iesit tu pe usa. Intrii rapid la metrou, zgribulit ca saracul catelus schiop si te asezi la coada sa vina metroul sa ajungi acasa sa faci o baie fierbinte. Cand colo, ce sa vezi!? Un tembel se arunca in fata metroului in care voiai sa te urci, la ora de varf cand pe peron sunt destui oameni cat pentru o a doua Mare Unire. Ce-o fi fost in capul lui nu stiu. Singurul lucru la care ma duce mintea e ca probabil s-a gandit ca la ora de varf e mai plin metroul, deci e si mai greu, deci scapa mai repede de chinuri. Oricum n-a murit si daca n-ar fi fost echipajul de la SMURD erau cativa oameni grabiti destul de disponibili sa ii satisfaca dorinta lugubra. Colac peste pupaza, metroul in cauza stationeaza 20 de minute dupa care pleaca gol pentru investigatii. Plec si eu pe jos, nervos, ud si infrigurat. Ajung acasa printr-un parc unde lumea pare sa nu vada ce vad eu in fiecare zi pe strada, la metrou, la serviciu, in parc...natura iti sterge putin mintea.

Pe trotuarul de langa bloc ma comport ca un bastinas similar cu iron man in timp ce se transforma: imi scot rucsacul, iese si o maneca de la hanorac, imi cad cheile pe care le cautam de fapt, ma aplec si gasesc si niste bani (hei, ziua mea norocoasa! – sau, asta ar fi un fel de compensare, “Ia, ma, si tu, amaratule, ca prea te-ai chinuit azi!”). Ma ridic victorios, cu parul lipit de frunte, ochelarii plini de picaturi de apa si cearcane sub ochi. La fel de mandru intru si in camera, ma asez si ma descalt.Iar nu mi-am spalat adidasii in care pisicul meu, mascul neinfricat, a facut pipi ca sa isi marcheze teritoriul. Cred ca intr-o zi, pur si simplu o sa le dau foc (asa zic in fiecare zi cand ma aplec sa-mi dezleg sireturile, dar nu ma pot indura...si nu ma mai pot apropia de ei).

Urmeaza dusul, ceaiul fierbinte si somnul. Nu iti mai spun despre ele pentru ca m-ai vazut deja suferind prea mult. Am trecut cu bine si peste ziua de azi si cand stau sa ma gandesc...iar nu am facut nimic, dar am auzit ceva frumos...