În perioade din astea şi dacă-mi vin idei mă abţin să le pun pe
aici. Mi se pare că nu sunt destul de importante, sunt alte probleme
mai arzătoare care ne ocupă timpul, ne consumă energia, ne
concentrează toată atenţia şi bineînţeles ne lasă cu dileme
(cel puţin), stres şi o stare de nervozitate constantă.
Politicieni înveteraţi, corupţie, furt, ilegalitate, drepturi
încălcate, ignorate, violenţă, neputinţă, rezistenţă... O
adunătură de cuvinte pesimiste ca un peisaj de toamnă privit fix
din nămolul care-i dă culoarea.
Dar poate tocmai de-asta ar trebui să mai scriu câte ceva, câte-un
nimic că doar ăsta-i numele blogului. Un nimic care să păstreze
în viaţă un fir de normalitate, o adunătură de cuvinte care să
nu ne chinuie gândurile, să le relaxeze, să dea un aer de viaţă
pur şi simplu. Nu zic de o poveste escapistă, ci de mici lucruri pe
care nu ne mai obosim să le observăm când avem atâtea lucruri pe
cap, detalii care poate ne-ar face ziua mai frumoasă dacă ne-ar
ieşi în drum şi ar trece peste agresivul informaţiei care ne
înfăşoară mintea şi ne-o sufocă.
Scriam la licenţă despre umorul politic de pe vremea lui
Preaîmpuşcatu' şi mă chinuiam să îi găsesc un sens în afară
de platitudinile rezistenţei prin cultură sau valvei de răsuflare.
Simţeam ca şi acum că mă afund în nişte probleme cărora n-o să
le găsesc niciodată capul sau coada, chiar dacă mi se păreau
esenţiale, de netrecut cu vederea. Până când am dat peste un
banc:
Două vecine stau la coadă la pâine şi mai şoptesc una, alta:
- Auzi, bărbată-meu a cam luat-o razna.- Aoleu, de ce?
- Cotcodăceşte toată ziua şi se crede găină.
- Păi şi nu l-ai dus să-l caute?
- L-aş duce, dar, uită-te şi tu, avem nevoie de ouă!
Am înţeles atunci că şi glumele astea, pe lângă celelalte nevoi
pe care le suplineau – de comunicare, de escapism, de refulare, de
relaţionare, de testare a limitelor, de creativitate etc. – erau o
încercare de a păstra în fiecare om o fărâmă de normalitate, o
referinţă despre ceea ce înseamnă să fii şi să rămâi sănătos
la minte într-o lume bolnavă.
Ce vreau să zic e că într-atâtea nebunii, orice gest, orice
cuvânt, gust, miros, imagine sau sunet care îţi dă puţină pace e
binevenit, agaţă-te de el măcar şi câteva momente! Mi se pare că
ultima rezistenţă de care trebuie să dăm dovadă e legată de noi
înşine – să rămânem întregi la minte.
