Sunt fascinat de nostalgii şi sunt nostalgic din
fire, uneori şi după lucruri pe care nu le-am trăit. De fapt cred
că e natural, uman să idealizăm trecutul, să-l şlefuim frumos şi
să-l comparăm cu „deplorabilul” prezent, pentru că în felul
ăsta ne situăm în timp. Pe lângă faptul că memoria e selectivă
şi ne ajută să trecem mai uşor în negură momentele care nu
ne-au făcut să ne simţim chiar ca Superman, ce rămâne după ce
memoria îşi face treaba de a uita, păstrează o aură de viaţă
bună, cu un sentiment încurajator că nu ai trăit viaţa degeaba,
chiar dacă acum nu mai e ca „atunci” (nici nostalgia nu mai e cum era,
cum bine zicea Peter de Vries).
Am tot umblat zilele astea prin nostalgiile unui
grup de aproape 400 de mii de oameni, nostalgii afişate şi
împărtăşite de bună voie, pe atotconţinătorul nostru Facebook.
M-am regăsit şi eu în unele, chiar şi măcar din instinct sau
empatie. Ce mi-a atras atenţia după ceva timp a fost însă faptul
că, reconstruind acel timp ce hrănea nostalgiile, reperele
temporale (oricât de vagi) erau inseparabile de cele spaţiale (la
fel de vagi, poate chiar abstracte).
Zicea un nene că de fiecare dată când ne
amintim ceva, reconstruim imaginea evenimentului respectiv în mod
diferit – ca atunci când, mic fiind, demontam o maşinuţă de
jucărie şi, când încercam să o pun la loc, mare minune era dacă
nu-mi rămâneau nişte piese aparent inutile (iar o roată era în
locul volanului ca să aibă mai mult farmec). Aşa şi cu amintirile
şi nostalgiile astea de care discutăm. Fiind vorba de o comunitate
virtuală care încearcă redescoperirea, reinventarea României ca
loc de viaţă sau vieţuire, la nivel declarativ pozele care
întruchipau acele nostalgii erau legate de spaţiu, de loc. În
esenţă, însă, era mai mult decât spaţiu, era, să-i zicem aşa,
în termeni literari, un tărâm. Care-i diferenţa dintre spaţiu şi
tărâm? E una mare, care l-ar împiedica pe Prâslea cel Voinic să
mai petreacă şi acum la nunta sa – tărâmul e o ţesătură de
spaţiu şi timp. E cam ciudat să explicăm basmele în termeni de
fizică cuantică, dar ştia el Petre Ispirescu ce ştia. Chit că
pentru un Harap Alb trei zile şi trei nopţi de petrecere sunt
nimic, timpul nu lipseşte din construcţia tărâmului unde se
învârt hore permanente de la nunţi de demult (or fi şi divorţat
între timp, dar lumea tot petrece la nunta lor). Cam asta fac şi
oamenii ăştia de-şi împărtăşesc nostalgiile naţionale –
şi-au construit o poveste despre un tărâm naţional arătos,
vesel, paşnic spiritual, statornic, în care spaţiul şi timpul
formează un continuum măcar şi la nivel simbolic, că nu-s aşa
importante principiile termodinamicii pe acolo. Cu alte cuvinte,
România lor e un loc în care poţi să evadezi într-un spaţiu
unde timpul mai are răbdare cu oamenii, un spaţiu care nu poate să
existe decât într-un anumit timp al credinţei, al tradiţiei, şi
al altor repere-stereotipuri din aceeaşi sorginte.
Continuitatea asta timp-spaţiu cred eu că e
inerentă în procesul de amintire, rememorare şi implicită
nostalgiei, dar mai ales, e necesară trăirii în prezent. Avem
nevoie nu numai de un context în care s-au petrecut lucrurile de
care ne amintim, dar şi de nişte coordonate care în acelaşi timp
să delimiteze, dar nu să izoleze acest context de „aici” şi
„acum”. Uitându-mă prin fotografiile de acasă, cele de pe
hârtie, destul de des găseam pe spatele lor un rând - „cu X în
pom, 1900 toamna” - asta mai ales când nu era totul discernibil
din poza în sine. Ajung cu gândul la ideea de stop-cadru,
adică un moment suspendat într-un anume spaţiu, o fotografie care
surprinde amestecul şi continuitatea dintre timp şi spaţiu care
definesc momentul respectiv, legându-l de următorul.
Revenind la oaia noastră, am putea spune că
nostalgia oamenilor noştri pentru România lor e fundamentată pe o
ficţiune constant rafinată, bazată pe amintiri comune, spaţii şi
timpuri care se întâlnesc şi creează o imagine de ansamblu
coerentă şi care inspiră bunăstare. Să nu fiu înţeles greşit,
nu zic că imaginea României văzută de ei e o utopie, ci doar că
memoria nu e un registru, e o facultate creativă – prin uitare,
prin selecţie, prin reîmbinarea celor rămase în diferite moduri
şi din diferite perspective. De asemenea, nostalgia în sine nu se
manifestă neapărat pentru un trecut glorios, ci pentru un prezent nedefinit
încă, neaşezat în spaţiu şi timp, care n-a ajuns la coerenţa
dintre spaţiul şi timpul său.
