Unde te vezi în urmă cu zece ani?

Am douăzeci şi ceva de ani şi mă simt mai bătrân cu zece. Mai bătrân, mai amnezic şi mai responsabil cu zece ani. Mi se pare că am pierdut zece ani din viaţă fără să-i trăiesc, fără să fiu conştient că exist. Practic nici n-am existat fizic, dar sufleteşte am fost mereu legat (şi la propriu şi la figurat) de cei câţiva ani dinaintea naşterii mele. M-am născut în 1990, dar viaţa mea începe cu tinereţea părinţilor, unchilor şi bunicilor mei, undeva pe la sfârşitul anilor '70, când berea era ieftină, la fel şi benzina (chiar dacă puţini aveau maşină, şi chiar mai puţini circulau), când cărămida se făcea („îmburicată”) din pământul din fundul curţii sub ochiul atent al meşterului satului. Aveam vreo 13 ani când m-am născut, când existau două case în curtea bunicilor (cea bătrânească şi cea nouă), când a nins odată de nu se mai vedea gardul de zăpadă.

Aveam poate 15 ani, poate 10... Nu am certificat pentru naşterea spiritului meu şi nici nu-mi amintesc prea bine, fiindcă nu eram tocmai în firea mea. Acum mă simt amnezic, un uituc care încearcă să-şi amintească de copilăria netrăită. Mi se pare aşa nedrept! Şi cei din jur încearcă să-mi explice cum a fost, cu nu ştiu ce teze dintr-o vară, cu nu ştiu ce revolte la uzină, cu eu ştiu ce dictatori şi disidenţi. E foarte greu să explici, să aminteşti un deceniu în câteva ore, zile, chiar şi în patru ani. Întotdeauna sunt trase nişte linii generale – ce trebuie să reţii, ce e important de ştiut. Chiar aşa, ce e important de ştiut?  Pentru cine? Liniile generale vor fi întotdeauna albe sau negre – nimeni nu le desenează gri sau în culori pentru că şi-ar pierde generalitatea şi logica în sistemul de idei deja construit.

Şi totuşi, eu vreau să-mi trăiesc primii zece ani din viaţă. A trăi nu înseamnă doar istorie, doar colectiv, doar societate, anul X, luna Y, ziua Z. A trăi ca om pur si simplu nu ne duce cu gândul la materialism dialectic sau la democraţie şi economie de piaţă.

Mă simt nostalgic pentru momente pe care le-am trăit prin alţii, pe care încă le simt în ei, dar pe care încă nu le pot înţelege. Nu mi-e de ajuns o carte de istorie. Îmi trebuie poveşti în care ştiu că am fost cu gândul, poveşti de-acasă, de la şcoală, de pe uliţă, de la serviciu, poveşti despre viaţa pe care n-am trăit-o, dar care mi-a dat viaţa de acum. Nu cred că aş putea să o mai trăiesc altfel, dar descoperind-o altfel, aş putea înţelege al cui sunt, al cărui timp, al cărei societăţi şi cum aş putea să fac din viaţa încă netrăită ceva mai bun.

Doi tufani aveau o idee

- Doi tufani! Zice tata intrând în bucătărie cu mâna stângă ridicată ca Mihai Viteazu în tablourile cu luptele lui. Eu stau pe canapea şi nu reacţionez – nu-mi dau seama dacă era o conversaţie cu sine care tocmai se termina sau una cu mine care tocmai începea (să vă spun sincer nici nu prea ştiam ce sunt ăia tufani şi mă simţeam şi cu musca pe căciulă).

- Deci avem doi tufani, reveni tata văzându-mi privirea ”inteligentă”. Şi tufanii ăştia sunt un reper (eu încă am dubii dacă vorbeşte cu mine). Şi vin unii, îi taie şi vor să îi fure, dar nu apucă pentru că vine poliţia pe capul lor. Tu ce le-ai face? (Mă simt ca la unele cursuri când visez şi mă trezesc lovit de intonaţia finală a unei întrebări, fără să fi auzit de fapt subiectul).

- Păi, stai, măi tată, puţin (încerc să o iau de la capăt cu povestea), ai cui erau tufanii? Unde erau?

- Tufanii erau ai tuturor (nu erau ai mei, ci ai urmaşilor, urmaşilor...gândeam eu). Erau pe un teren agricol dat în arendă unei societăţi private, scos din devălmăşie. Dar erau foarte bătrâni şi mari – d-aia zic că erau ai tuturor şi reper: au fost plantaţi de nu ştiu cine, nu se ştie când şi zona din jurul lor pe o rază de câţiva kilometri se numeşte „La Tufani”.

Acum intrăm în detalii metafizice şi antropologice că la drept nu prea ne pricepem şi oricât i-ar plăcea lui Mihai Viteazu/Ştefan cel Mare/tatălui meu să-şi dea cu părerea, ajunge fie să se contrazică, fie să încheie cu „poate”, ceea ce nu e admirabil.

- Mă, deci ai doi tufani (măcar atât oi fi reţinut, oftez eu în gând) mari de nu-i cuprind doi oameni pe fiecare, sunt repere geografice, istorice – aici cred că exagerează şi intervin.

- Hai, las-o cu istoricul că n-are treabă!

- Eh, nu?! Păi pe vremea când năvăleau turcii, acolo se urca straja să-i vadă şi să le spună sătenilor.

Fac repede calculul în minte şi deşi îmi dau seama că n-a trecut prea mult de-atunci, încerc să îl contrazic cu o presupunere acuzatoare, ca atunci când vorbeşti cu un pescar.

- N-or fi, măi, tată aşa bătrâni, mai taie oleacă din vârstă!

- N-or fi, nu ştiu, că n-am numărat cercurile. Bine, adevărul e că mie mi-a povestit Chelu' că de fapt acolo, pe vremea preaîmpuşcatului, se urca tractoristul ”de serviciu”, când ăilalţi trăgeau mâţa de coadă sau vindeau motorina din tractoarele noi, şi anunţa dacă vine controlul de la fermă sau de la judeţ.

(Fac comparaţii năucitoare în timp ce încerc să ţin pasul cu povestea – ce-au făcut comuniştii în România? Ce-au făcut şi turcii la Plevna – au părut să ia bătaie, dar ne-au făcut turci până la urmă).

- Aşa, deci le zicem şi repere istorice şi geografice (şi locuri ale memoriei mă gândesc eu fără să încerc să complic conversaţia) şi vine unu' şi-i taie. Cum estimezi valoarea pomilor ălora şi cum îl pedepseşti pe hoţ? Că nu e vorba de lemn acolo, chiar dacă îţi spusei că erau copaci mari pe o câmpie, e vorba de tufani ca idee! Termină fraza emfatic, ridicând degetul arătător de la mâna dreaptă.

Pfuu, că mă dădu pe spate! Nu se poate! Tata îşi dă dizertaţia înaintea mea, chiar aici pe canapea (şi nici nu s-a dus la cursuri).

- Cum adică, măi tată, tufani ca idee? Întreb ca să-l întărât.

- Păi oamenii ăia ştiau şi ei ceva, de exemplu când te întrebau unde te duci şi le răspundeai „la tufani” (acum poţi să zici la tufanii tăiaţi de nesimţitul ăla, glumesc eu cu mine). E vorba de cum se gândesc ei la zona în care trăiesc, muncesc. (Bun! Antropolog în toată firea!)

- Da, dar ăla nu le-a tăiat ideea din minte, le-a tăiat doar tufanii, zic eu raţionalizând totul.

- Da dar dacă distrugi un tablou al lui Picasso şi rămâi doar cu ideea lui, cum e? Intervine şi mama care părea până atunci doar să arbitreze detaşată. Tata zâmbeşte triumfător, eu mă întreb unde au stat ascunşi aceşti Socraţi ai României şi mă gândesc ce să răspund.

Până la urmă nu era vorba de a câştiga (aşa zic ăia de ies pe locul doi), ci de a găsi capul şi coada unui ghem încurcat. Obiectul e una, reprezentarea lui e alta. Reprezentarea îi dă valoarea şi i-o confirmă sau infirmă, aşa cum şi obiectul, prin existenţa lui (şi poate funcţia îndeplinită) păstrează vie această reprezentare şi nu o lasă să se transforme în simplă amintire. Harta mentală a locului ar putea persista fără modificări (sau poate nu), însă lipsa tufanilor în sine o va face să-şi piardă din coerenţă. Până la urmă tăietorul de tufani nu a făcut doar să doboare nişte copaci, ci să modifice viitoarea hartă mentală a zonei. Nu e vorba doar de lemn, ci de sufletul, memoria şi atenţia investite de către săteni în acei doi copaci de la rădăcini până la ultima frunză - viaţa copacilor era o colecţie de vieţi omeneşti.
- Plantezi altul, dar nu mai creşte la fel şi nici peste noapte. Eu l-aş judeca la fel ca pe unul care a luat o viaţă de om, încheie tata indignat...(poate e prea mult, zic eu fără voce).

Vorba dilemei seculare, natură vs. cultură, cu ce e mai prejos un copac şi viaţa lui faţă de un om şi viaţa lui?

Despre un hoţ cinstit

Într-un sat, printre dealuri, pe unde ar fi descălecat (la propriu şi la figurat) Negru Vodă să-şi adape ghivolii, la sute de ani după evenimentul ăsta, cică ar fi trăit un hoţ pe nume Dobrin. Acum, noi ştim că hoţi au trăit şi trăiesc peste tot şi orice muncă e nobilă şi onorabilă, dar Dobrin era ceva mai aparte. Bătrânii ziceau că ar fi fost atât de puternic încât îţi fura din cămară butoiul cu vin de 50 de vedre luându-l la spinare şi trecând cu el dealurile de care vorbirăm mai devreme. Dac-o fi minciună, să fie păcatul lor, eu vă spun ce-am auzit.

Pe lângă puterea a cinci voinici, Dobrin era şi foarte iscusit sau şmecher, cum s-ar zice azi. Avea o minte foarte descurcăreaţă ce l-a ţinut multă vreme prieten cu toată lumea, departe de ocnă şi aproape de pradă. Pe vremea lui, pe dealurile astea de care vă spuneam, sătenii aveau vii întinse şi tot bătrânii spun că până primăvară îşi ţineau vinul în nişte colibe nepăzite tot pe deal şi că, trecătorul însetat ar fi putut să guste neoprit şi, la o adică, să pună şi de-o cumetrie cu ce găsea acolo. Nu se fura vinul, însă, pentru că toată lumea avea destul (alte vremuri!). Dar, ca să-şi ţină viile frumoase şi strugurii întregi, sătenii îşi făcuseră tot felul de sperietori de păsări care mai de care mai straşnică. Apăruse atunci toaca cu sfârlează care se învârtea la vânt şi boncănea de le sărea ciorilor fulgii, tăindu-le pofta de aligote sau riesling. Şi cum toacele astea se făceau totuşi cu migală şi meştesug (că altfel riscai să le pui graurilor şi cocoşarilor loc de clacă şi ospăţ în mijlocul viei) unii oameni, fie ei mai nepricepuţi în ale sfârlezelor, fie mai ocupaţi cu gustatul produsului finit al viei, au găsit de cuviinţă să arvunească pe unul sau pe altul să le facă toaca. Şi uite aşa, Dobrin al nostru, pe care îl lăsarăm intenţionat în urmă, îşi găsi de lucru.

Îşi făcu una din toacele alea cu sfârlează foarte arătoasă şi solidă tocmai pe la jumătatea verii când începea să umfle bobul de strugure şi îşi găsi muşteriu s-o vândă, pe săteanul Bârcă, de lângă Mărioara din gârlă, mai sus puţin de Bratu (nu-i ştiţi, dar poate ajungeţi pe acolo). Fericit nevoie mare, Bârcă al nostru agăţă toaca în vie făcându-şi calm socotelile băbeşti legate de producţia de vin, acum că n-avea să mai piardă atâtea boabe pe pielea păsărilor.

Veni toamna, căzu bruma, se culeseră strugurii şi dă-i cu vinul pân' la ziuă, când se făcu iarnă. Între dealuri, în satul nostru, ningea de obicei mult că era mai spre munte şi pădure. Dobrin, om strângător, se gândi să-şi adune şi el ceva provizii de anul nou şi văzând în treacăt o cunoştinţă mai îndepărtată (ca distanţă de casa lui) că îşi sacrifică porcul de Ignat, cum e datina, a şi ochit oportunitatea. Acum, trebuie să ştiţi că pentru Dobrin toată lumea era cunoştinţă că doar asta era treaba lui. Noaptea, pe zăpadă, îi făcu acestei cunoştinţe o vizită. După un scurt inventar, luă sania cunoştinţei, îi înhămă şi calul din grajd, aşeză în spate un butoiaş decent de licoare şi apoi răciturile care încă erau puţin calde – cârnaţi, şuncă, şorici (că îmi vine şi apă în gură). Plecă Dobrin liniştit cu sania plină, dar fără zurgălăi, trecu unul din dealuri, îşi puse prada la loc sigur şi apoi, având bun simţ şi destul timp liber până dimineaţă, se întoarse peste deal şi înapoie cunoştinţei calul şi sania. Ninsoarea fiind încă înteţită, nu-şi făcu probleme de urme şi îşi luă împăcat la revedere în gând. Bătrânii spun că dimineaţa, păgubitul ar fi crezut că-i e calul bolnav sau că a visat urât de e aşa de transpirat doar de la stat în grajd, dar a descoperit în cele din urmă că de fapt săracul nechezător fusese complice nevolnic la dispariţia bucatelor din urma Ignatului.

Tot în timpul ăsta, când via era doar o părere sub pături de nea pentru sătenii noştri din valea unde-şi adăpase Negru Vodă ghivolii, Dobrin se gândi că nea Bârcă nu mai are treabă cu toaca de-o agăţase între buturile dătătoare de vin, aşa că o luă acasă fără sfială pentru a-i găsi proprietar nou la vară. Zis şi făcut! Din raţiuni narative tehnice şi timpul trecu foarte repede – cum începu primăvara, renăscu şi natura şi dă-i şi sapă la vie că altfel bei apă de Crăciun! Vara, Dobrin găsi alt client pentru toaca după care Bârcă plângea de mama focului, blestemând şi făcându-şi tremurând calculele băbeşti privind cantitatea de vin fără boabele pe care avea să le piardă pe ciori. Nea Fănică Ciobanu, zis şi Sobolu pentru înfăţişarea sa fină, era în schimb cu pulsul la ralanti, că nu mai ducea grija strugurilor. Dobrin era încă în pielea lui de fericire, chiar dacă îşi scosese de două ori banii pe aceeaşi toacă. Apropo de asta, de multe ori se zice prin bătrâni că leneşul mai mult aleargă şi poate ar fi adevărat pentru nea Bârcă sau, cum om vedea mai în colo, pentru nea Sobolu, însă Dobrin părea să fie deasupra proverbului. Pentru el nu nevoia, ci lenea era mama invenţiei, astfel că din lene născocise o strategie să muncească o dată şi să-şi ia banii de zece ori.

Un om onest şi echitabil din fire, Dobrin aprecie că, în iarna asta în care Sobolu făcea mai mult vin datorită toacei lui, ar fi fost mai bine să nu se mai ţină de porcării şi să se apuce de găinării. (Nu de alta, dar oricum îi rămăseseră şi nişte cârnaţi care se stricaseră şi i-a părut rău că i-a aruncat, că doar era mâncare muncită, era păcat.) Aşa că-şi puse în minte să fure câteva găini, să mai schimbe şi dieta şi metoda (că el poate prădase oameni cu nemiluita înainte să-i spună bătrânii povestea). Aşa se făcu că înainte cu o săptămână de Crăciun, Dobrin îşi vizită o altă cunoştinţă, tot pe zăpadă. Văzând însă că ninsoarea se opreşte şi nemaiputându-se baza pe sania păgubitului fără să lase urme, Dobrin îşi încălţă opincile cu vârful în spate şi călcâiul în faţă şi intră în curte de parcă ieşea. Când strânse găinile îşi întoarse la loc opincile şi avu grijă să calce în aceleaşi urme când ieşi din curte. Criminalistica din sat nu avu ce-i face că nicio babă din cele prezente la faţa locului n-a înţeles pe unde a intrat, crezând deci că poate chiar păgubitul a vândut găinile şi a uitat (că avea şi vinul bun).

Povestea cu toaca se repetă. Nea Sobolu plânse primăvara, iar nea Niculae Geantă se bucură în vară de achiziţie. Găinăria se repetă şi ea la altă cunoştinţă a lui Dobrin şi o ţinu aşa până când sătenii au început să se teamă că suferă de amnezie, fiindu-le implicit pusă în pericol memoria însăşi a lui Vodă Negrul şi a ghivolilor săi. Sângele apă nu se face totuşi, al zecelea cumpărător al toacei lui Dobrin cunoscându-l pe ăl' dinainte, fiind veri, vecini de parcelă pe deal şi împărţind chiar coliba unde-şi tineau vinul. Ăsta-i pericolul la sate – toţi sunt cel puţin cunoştinţe!

Ghinionul se prăvăli în felul ăsta peste iscusinţa şi puterea lui Dobrin a cărui toacă fu recunoscută de nea Răgălie care-l şi atenţionă pe nea Tică Ciotu că, după legea nescrisă a satului, se află în posesia unor bunuri furate. „Păi, cum furate”, zise nea Ciotu, „că doar am plătit pentru toaca asta, mi-am luat şi eu cum am văzut la 'tale.” „Păi”, răspunde nea Răgălie, un as al jocurilor de cuvinte, „ce ai văzut la mine, asta ai cumpărat, că eu n-o mai am!” Adunându-şi astfel fisele care le picaseră între timp, sătenii îi luară urma lui Dobrin cu ajutorul gurii satului şi îl aşteptară să greşească. Deşi era maestru, fusese descoperit, iar el nu era la curent şi l-au prins cu găina-n sac (aia cu mâţa e doar o vorbă din bătrâni).

După poveşti şi explicaţii de ore întregi, sătenii din vale aflară că Dobrin păstrase o parte din găini să-mbătrânească, să facă ciorba bună, că nu degeaba zice aşa vechiul dicton. Asta le dădu prilej sătenilor să treacă fiecare dealul lui şi să ajungă la Dobrin acasă, să-şi salveze dacă mai era cazul, vreo găină. Cu hoţul de faţă, veneau femei şi bărbaţi, moşi şi babe, băieţi şi fete să se uite la găini. Mulţi veniseră doar să se uite că nu avuseseră găini deloc şi vroiau să vadă cum arată. Ceilalţi, însă, şi le alegeau cu grijă şi le puneau în desagă. O femeie mai în vârstă tot striga printre găini „Puicuţă! Puicuţă, unde eşti, mamă!” şi ochii parcă i se umeziră când o pestriţă încălţată se ivi printre celelalte găini. O altă femeie o înşfăcă însă repede şi dădu să iasă cu alte trei găini din ţarc. Dobrin însă strigă la ea impunător: „Nu vezi, fă, că nu e a ta?! O cheamă Puicuţa, e a lu' tanti Veta. Dă-i-o înapoi! Uite cum trage la ea!”, continuă hoţul în timp ce găina din braţele femeiii întorcea capul imploratoare către stăpâna sa. Tanti Veta îşi recuperă găina dragă şi îi mulţumi lui Dobrin care stătea pe margine, însoţit de criminalistul satului: „Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, maică! N-am văzut hoţ mai cinstit ca tine!”

Nu se mai ştie nimic din bătrâni despre Dobrin, dacă ar fi fost sau nu eliberat condiţionat pentru cinstea de care a dat dovadă la final. Probabil că în parte şi voit bătrânii chiar sufereau de amnezie, aşa cum se temeau mai deunăzi. Cert e însă că acum sătenii din valea lui Negru Vodă şi a ghivolilor săi nu mai ţin vinul pe deal. Am fost şi-am verificat. Nici toaca nu mai e...

Libertatea şi limba română

Nu, nu mă refer la ziarul de doi bani, ci la unele cuvinte pe care le luăm de-a gata şi nu realizăm câte ne spun despre condiţia noastră ca oameni. Dacă ar fi să parafrazez unul din dictoanele comerciale contemporane – suntem ce vorbim. Şi de ce m-oi fi dus eu cu mintea tocmai la subiectul ăsta? Păi, după căutări seculare care au durat câţiva ani am văzut şi ceva bun la televizor...mai degrabă am auzit, că acolo stătea skepsisul. Ceva despre ce am fost, cine suntem şi ce vorbim – erau aşa vreo două versuri despre un conducător preaîmpuşcat al nostru - „limba lui de lemn se plimbă-ncet prin vechea noastră limbă” (de vrei să asculţi). Eh, asta nu-i nimic, am zice, că doar avem cuvinte şi de la romani şi de la dacii care le-au rezistat ăstora dinainte în mod eroic, prin cultură în munţi repetându-şi conştiincios brânză, barză, viezure...vuvuzelă (?).

Vorbind însă mai serios, şi ajungând la tatăl nostru care ne e pe cabluri sau wireless, am dat peste un filmuleţ (uite-l aici!) care punea o întrebare simplă „Ce ai face dacă nu s-ar ridica problema banilor?” - ce ai face dacă nu ai depinde de un venit, ce ai vrea să fii? Băi, şi am stat pe gânduri, şi m-am gândit, şi m-am gândit...mă rog, încă nu mi-am dat seama foarte bine, dar am ajuns la altă idee care se leagă de ce am vorbit mai devreme, de cum folosim cuvintele şi ce înseamnă ele, ce spun despre noi în afară de mesajul pe care vrem să îl transmitem.

În primă fază îmi venea foarte greu să fac abstracţie de bani. Mă gândeam că orice aş voi să fac, tot aş avea nevoie de nişte poze cu poeţi şi dramaturgi...sau aviatori. Mi-am dat seama că în engleză nu există o opoziţie clară între WANT şi NEED (poate doar la nivel conceptual-semantic), însă în română VOIA se contrazice cu NEVOIA ca doi prinţi gemeni, unul rău şi unul bun (nu se ştie care) ambii pretendenţi la tron. E clară treaba...dar nu prea, cum ar zice clasicul nemuritor. Dacă mai citim şi ascultăm o dată expresia „a avea nevoie” ne mirăm de altă întrebare – cum să ai un ne-ceva? Am un ne...chezat? Nu, nu merge! E puţin anapoda sau pe dos. Dacă schimbăm puţin ordinea literelor prin cuvinte, ajungem la altă concluzie – a avea nevoie = a nu avea voie (să decizi ce e necesar). Chiar şi dacă înlocuim nevoia cu trebuinţă, tot la un fel de impunere necontrolabilă ajungem. Bine, aici de ce să ne victimizăm, ne întrecem cu limba capitalistă a celei mai democrate ţări din lume (nu Grecia, alţii care s-au ridicat tot din sclavie...şi nişte rasism – SUA, da!) în care „you gotta do what you gotta do!”, adică, în traducere liberă, dacă e să te ia dracu', te ia şi din uşa bisericii, dar tot trebuie să faci ce ai de făcut.

E greu, suntem nevoiaşi...adică stăm la voia oricui să facem orice. Păi e bine? Ca să rezolvi o situaţie mai dificilă ai nevoie şi de puţin tact – păi şi pe ăsta de unde îl iei? Nu-l iei, ţi se dă – de obicei prin educaţie, dar unii cred că vine şi din naştere prin cordonul ombilical. Ce să mai zic, mă opresc. Cred că aţi înţeles nevoia mea de a comunica mesajul (nu ştiu ce am voit să zic cu ultima frază!).

Sper să n-aveţi nevoie de nimic în anul ăsta ce tocmai începu!

Miros de iarnă

Cu inspiraţie de la un om drag am ajuns să vreau să miros realitatea, sau să o gust, sau să o pipăi, să o aud... Avem pretenţia că vedem totul şi nu mai simţim nimic sau doar puţin pe alte căi. În ritmul ăsta o să ajungem să recunoaştem îngheţata după culoare şi textură, nu după gust, miros sau consistenţă. Vorbind, am realizat că problema e destul de vizibilă de la nivelul cuvintelor.

Trebuie să avem „o viziune despre lume” adică să avem un sistem de înţelegere relativ armonios în ceea ce priveşte lumea. Aha, dar de ce nu şi o „miroşenie” despre lume. Sunt mirosuri şi mirosuri – fiecare ne spune ceva, ne duce cu gândul la ceva - „s-a cam împuţit treaba” zice românul, sau englezul înconjurat de mare „it smells fishy”. Of, viaţa asta „amară” ar zice poate Bacovia dacă ar fi mai multe consoane în cuvântul ăsta (şi dacă ar mai trăi, desigur). „A fost dură experienţa” sau „sunt fleşcăite de căldură” ca să cităm un clasic. Toate formele astea de expresie ne sugerează ceva despre ce se întâmplă în jurul nostru, dar dacă aruncăm un ochi sau ne aplecăm urechea atent, vedem, că sunt multe mai multe cuvinte şi expresii pentru simţul văzului.

Cultura e codată şi decodată eminamente vizual – alfabetul e construit din iconiţe mici (lăsând deoparte minoritatea codului Morse sau alfabetului Braille), culori (fie pe hârtie, fie pe piele), simboluri etc. Auzul e de multe ori la mila ochiului - „stai să văd dacă se aude”. Păi cum adică? Vezi sunetele? Cine ştie cum o funcţiona asta? Da, mesajul trece, îl ştie toată lumea şi nici măcar nu ne împiedicăm la astfel de exprimări – poate doar zâmbim din colţul gurii şi trecem mai departe. Dacă atenţionăm pe cineva de ciudăţenia din exprimare ni se poate reprima foarte uşor intenţia „vezi-ţi dom'le de treabă!”. Oi fi mirosit tu ceva putred, dar e cazul să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. Poate doar ai vedenii...sau miroşenii (? eu cred că Proust a scris de la o miroşenie). Să te duci la un doctor sa te vadă, că n-are cum să-şi dea seama ce ai dacă te pipăie şi ascultă ce se mişcă prin tine cu stetoscopul...trebuie să te vadă.

Recunosc, confortul vizualului e mult mai mare. E mai rapid, de multe ori nu trebuie să arate profesional şi la cum evoluăm oricum reflexele ne fac mai descurcăreţi în ale privirii. Te duci la un interviu pentru o slujbă – ai grijă...pardon, vezi, să faci contact vizual! Vorbim cu ochii, ne măsurăm din priviri. E un semnal că ascultăm, înţelegem persoana din faţa noastră şi nu neapărat mocheta sau şireturile de la pantofi. Ne putem da seama când cineva nu ne priveşte în ochi pentru că inconştient avem capacitatea de a-i măsura diametrul şi unghiul de înclinaţie ale pupilei – aşa de mult am exersat şmecheria asta că o facem involuntar. Bineînţeles, nu o să putem simţi cu ajutorul irisului sau pupilei mirosul de grătar din spatele blocului din Cucuieţii din Deal, de unde sună şi cântecele alea cu iz oriental. Imaginaţi-vă cum ar arăta translatoarea de la TVR pentru surdo-muţi traducând versurile de duşmani, bani şi alte cele. Nu ar fi aceeaşi senzaţie.

Am încercat până acum câteva zile să merg cu muzica dată la maxim în căşti, să schimb coloana sonoră de la viaţa petrecută umblând de colo colo. Ajunsesem ca meseriaşii de care îmi povestea bunicul meu - „mulţi vede, puţini cunoaşte”. Nu mai înţelegeam mare lucru din vânzoleala din jurul meu. Clar e o diferenţă între a vedea ceva şi a cunoaşte acel ceva în profunzime. Suntem mai superficiali oricât de atent ne uităm la ceva dacă nu prindem şi substanţa prin atingere, sunet, gust sau miros. Poate că nu e doar coincidenţă că „ne uităm” la ceva, dar „uităm” ce e mai important.

Îmi cam face cu ochiul perna, aşa că mai gustăm tema asta şi altă dată dacă aţi citit cu poftă!

(Re)Începuturi

Începuturile sunt întotdeauna grele, mai ales când nu eşti hotărât să faci ceva sau nu ştii ce să faci chiar dacă vrei să-ncepi. Mă aşez în pat, mă fâţâi puţin, îmi mai aranjez laptopul în braţe, dau să scriu, dar stai că nu am pus lăutarii să cânte. Inima îmi tresare la câte o idee care vine şi se duce ca puiul de potârniche prin lanul de grâu. Parcă nici nu ştiu dacă am avut sau nu ideea. Cum pot oare să verific? Zicea o tanti că uneori se simte ca-n Matrix, că nu mai ştie care e realitate şi care e infuzie.

Eh, dar uite că am început. Ce am început nu prea ştiu. Deocamdată mă las purtat de cuvintele care îmi vin spre degete. Îmi vin multe dar nu toate sunt bune. Nu sunt toate în ordinea care trebuie, din literele care îmi trebuie. Şi totuşi vin la mine, trec prin mine şi vor să ajungă pe foaie. Ăsta e rostul lor. Imaginează-ţi: cuvintele au conştiinţă, trăiesc înainte de scriitor, scriitorul e doar mediumul lor. Ele ştiu ce e de făcut – trebuie să arate bine, să se lege de cine a fost şi cine o să vină, şi dacă e posibil să aibă şi un sens (asta de multe ori depinde de pretenţiile şi imaginaţia scriitorului).

„La început a fost cuvântul”. Apoi a venit autorul şi l-a pus pe foaie să-i îndeplinească sorocul. Cuvintele îşi ştiu soarta – ori ies ca porumbelul din gura păcătosului şi se pierd în aer izbindu-se cu ecou de un zid sau de altul, ori ajung pe o foaie (sau în cazul nostru ecran), ori nu sunt niciodată spuse sau scrise şi îşi fac veacul prin capul tiranului care nu le eliberează şi care devine obsedat de un ecou interior. Cuvintele se schimbă, generaţie după generaţie ca să trăiască mai bine şi mai multe vieţi – una de la scriitor, multe altele de la cititori şi povestitori. Dar ce te faci cu generaţia asta nouă! Mereu mi se plâng cuvintele mai în vârstă că nu mai sunt respectate deloc. „Dom'le, nu se mai poate cu lexemele astea noi. N-au pic de ruşine! Ne-au lăsat fără vocale de tot. Sunt nişte închişi la minte între consoanele lor. N-am trăit aşa niciodată, poate doar din cauza greşelilor de tipar!”, „Eh, hai că nu-i chiar aşa rău” încerc eu să zic împăciuitor şi nevinovat. „Eh, nu?! Park n-ai vzt asha cv până akm!” „Mutaţi-vă, dom'le, în altă limbă” le-am spus eu puţin ironic „Nu-mi mai împuiaţi capul cu toate ideile voastre”, dar mi-au răspuns răstit şi răspicat: „Noi nu suntem englezeşti să ne adaptăm la orice limbă!” ziseră cu mândrie, şi apoi pe un ton compătimitor „şi nu ne înţelege nimeni şi pe noi să ne împrumute nişte spaţiu în mintea lor!” Nu toată lumea e la fel de înţelegătoare cu vorbele şi cuvintele.

Dar nici ele nu se lasă mai prejos. Ai observat uneori că ţi-o ia gura pe dinainte? Eh, alea sunt cuvintele care nu se lasă nespuse. Ele au un scop în viaţă – să se facă auzite, indiferent de consecinţe (mai ales că nimeni nu dă vina pe aceşti mici drăcuşori, ci pe difuzor – sunt cuvintele tale, de ce nu le ţii în frâu? De ce nu-ţi ţii gura?). Măi şi mai e câteodată un moment în care vrei să spui ceva şi nu ştii cum. Parcă fug cuvintele bune de tine: „azi te descurci prin semne sau gesturi – treaba ta, noi nu prea avem chef de ieşit azi!”. Şi ce se întâmplă? Ies nişte cuvinte de sacrificiu care nu se leagă, nu au sens, nu spun nimic. Ies fără să ştie ce vor. Nu erau pregătite de acasă şi din nou tu te faci de râs că „nu ştii ce vorbeşti” sau „vorbeşti aiurea”. Totuşi, nu poţi să învinovăţeşti chiar aşa cuvintele că nu vor să iasă. Trebuie să îţi dai seama că ele trec printr-un proces de călire, cizelare şi articulare, exact cum se transformă fierul în oţel. De-asta e şi urât când vorbeşti şi nu te ascultă nimeni: „îţi răceşti gura degeaba” şi parcă simţi cuvintele cum cad prin aer ca nişte ţintişoare de plumb care n-au ajuns să se înfigă în nimic. Apoi parcă nu mai eşti aşa binevoitor şi ţintişoarele de plumb se adună în câteva bule mari şi apăsătoare – nişte „vorbe grele”. Au în ele şi praful de pe jos în care au stat şi nu le-a auzit nimeni. Astea nu-s cum zicea artistul „vorbe-n vânt” să le laşi să zboare fără să-ţi pese. Astea din vânt rareori primesc răspuns serios. Alea din praf nu se joacă. Sunt unele în schimb cărora numai de asta le arde – mereu cu două sensuri, mereu incomode pentru celălalt, dar la îndemână pentru tine, mereu tăiate de pe listă când vine vorba de discuţii serioase şi profunde. Dar, ca şi-ntre oameni, de cele mai multe ori opusele se atrag şi parcă te arde limba să pui două scântei d-astea într-o conversaţie deloc potrivită pentru ele - „da, dom'le, e cea mai bună lume...dintre cele posibile!”. Astea-s cuvintele care te trag de toţi nervii odată şi nu ştii dacă să râzi, să plângi sau să mai întrebi o dată ce s-a zis. E un fel de vânt care îţi dă toate celelalte cuvinte pe spate şi le înghesuie înapoi în cap să se reorganizeze şi să-şi regândească rostul în viaţă. Îţi dai seama câte destine schimbi cu o glumă? Atâtea cuvinte pe punctul de a fi spuse sunt retrogradate, dacă nu chiar uitate în timp ce singurul lucru (şi ăla nearticulat) care îşi face loc printre spasme e un „haha” sau „hihi”. Nu degeaba se zice că fiecare pasăre moare de limba ei!

Temporal II

Mi s-a parut intotdeauna interesant cum un concept fara un corespondent concret in realitate e folosit in tot felul de expresii care il imagineaza ca un obiect palpabil si chiar usor de modelat. Desi am mai abordat tema timpului si alte subiecte adiacente, nu ma pot abtine sa nu scriu cateva cuvinte si despre limbaj, timp si imaginatie.

“A trage de timp” adica a incerca sa amani o actiune – foarte normal pana aici, dar pana la urma, cat sa tragi de timp, nu se rupe daca il lungesti prea mult? Sa fie ca un elastic sau mai degraba ca o guma de mestecat de pe asfaltul incins care ti se lipeste vara de talpa si tragi si tragi de picior de parca nu se mai termina! Banuiesc totusi ca nu asta era analogia pe care au facut-o cei care au utilizat prima data expresia asta.

“A-si omori timpul” – asta e geniala! Eu imi imaginez un atlet care circula tot timpul cu o viteza prea mare ca sa tii pasul cu el, si atunci il omori, sa mai moara si capra vecinului, sa mai castigi si tu. Pe de alta parte, e ceva la mijloc foarte brutal, o lupta continua intre om si timp: cand trece timpul si nu faci nimic, te omoara. In schimb cand mai creezi, mai construiesti cate ceva parca mai pui o aparatoare intre tine si dusmanul de moarte. Si tot trece timpul si peste ce faci, dar macar nu mori fara sa lupti, nu mori un anonim. In sensul uzual insa, expresia se reduce la plictiseala – asta e de fapt obiectul direct al actiunii – faci ceva sa nu te plictisesti, sa nu te omoare numaratul secundelor.

“A castiga timp” – cum adica, te duci la un cazino, iei cateva monede, le bagi si tragi de maneta: “AI CASTIGAT 200 DE MINUTE!”. Ar fi incredibil de frumos, nu? Sau o scena dintr-un film cu niste cartofori inraiti care mizeaza tot pe o mana – “All in!”, “All in!”, “Me too!”, “All in, plus two days of my life!” (ar fi totusi ciudat. Ce sa faci cu alea doua zile din viata altui om? Sa il iei la sapa “cu ziua” poate). Nu e nevoie sa mai mentionez de ce are expresia asta legatura cu prima de fapt.

“A-i veni timpul” – “hehe!, lasa tata ca vine si timpul nostru!” Asa se tot consoleaza vecinii pe la bloc dupa discutii aprinse legate bineinteles de pensii, salarii si alte aspecte neplacute ale vietii pe pamant. Eu totusi ma gandesc la doi copii mici, tot in fata blocului si ei, ca Romeo si Julieta, unul jos si unul la balcon strigand: “Baaa, iesi p-afara?” “Nu pot ba, ca vine un timp pe la mine, il tot astept de ceva vreme” “Bine ma, las’ ca o veni si al meu!”. Sau ganditi-va la doi soti linistiti intr-o duminica dupa-amiaza, uitandu-se la OTV ca toata lumea culta, cand cineva suna la usa. Suna o data, de doua ori, sotul se ridica plictisit cu un oarecare regret ca pierde tocmai faza cu Dan Diaconescu promitand ca o sa candideze pentru presedinte. Deschide usa, se uita de sus pana jos de vreo doua ori apoi zice calm: “nevasta, ti-a venit timpul!”, iar ei ii cade samanta din gura speriata. Asta e sora vitrega cu “a-i suna ceasul”.

“A(-i) manca timpul”- asta nu-i asa complicata, in schimb poate fi extrem de amuzanta. E dimineata, toti se trezesc se pregatesc de scoala, serviciu, lenevit si alte activitati cotidiene. Se aduna la masa: “Ce mancam si noi?” “Ar merge niste unt cu timp pe paine, dar nu prea mai avem timp, n-a mai ramas aproape deloc de ieri.” Sau la doctor, o persoana supraponderala “Cred ca aveti probleme cu timpul, mancati cam mult!” E si mai ciudat cand o alta activitate descrisa ca abstracta face lucrul asta: “Munca asta imi mananca tot timpul!” Cred ca din cauza asta e considerat si o delicatesa timpul. Mare minune de n-o sa-l vedem in cativa ani (cine-o avea ocazia sa participe) pe platouri la vreun eveniment cu fite si bufet suedez.

“De-a lungul timpului” – “Nu va suparati, stiti pe unde trece a zecea autostrada din Romania?” “Chiar de-a lungul timpului, neica, dar sa stii ca mai e pana acolo!”. Stau totusi si ma intreb, cum o fi de-a latul timpului? Bine, acum depinde si in ce directie tragi de el, nu?

“Odata cu trecerea timpului” – “Dom’le stii cat de des vine trenul spre Cucuietii din Deal?” “Paaai, cred ca odata cu trecerea timpului!”. Foarte precis raspunsul nu? Am o alta curiozitate, ce o mai trece in acelasi timp cu timpul (in afara de tot)?

Ca tot veni vorba - “in acelasi timp” – Deja timpul asta nu mai e un om, nu mai e mancare, nu mai e ceva ce trece, e o locatie. “Unde ti-ai pus, ma, ciorapii murdari?” “In acelasi timp!”. Asta e din categoria bancurilor seci, dar daca stam sa ne gandim, expresia asta sugereaza ca exista timpuri diferite, nu verbale, ci momente. Deci, daca adunam cam ce am spus pana acum, timpul e ceva care trece, vine, se castiga, se mananca, fuge repede si in acelasi timp (hihi!) e si o diviziune a sa.

“A-si petrece timpul” – in engleza suna ca si cum l-ai cheltui, dar in romana e total diferit. A petrece de obicei ma duce cu gandul la nuntile de la tara pe la care mergeam cand eram mic si vedeam oamenii alergand neobositi pe ritmuri de muzica populara. Dar cum poti sa spui atunci “a petrecut ceva timp intre patru pereti pentru furt”? Eu nu-l vad pe omul ala dansand de bucurie (poate de nebunie!). Se pare, deci, ca trecerea timpului nu e mereu un prilej de petrecere, cu atat mai putin de ascultat muzica populara!

“A pierde notiunea timpului” – asta e combinatie fatala: un reper abstract la care ne referim cu un concept si mai abstract. Alaturarea asta chiar scoate in evidenta latura concreta a timpului. Imaginati-va o noapte obisnuita dintr-un film american din anii ’90 cand sotul si sotia se trezesc speriati de zgomote prin casa. El se ridica si ia bata de baseball si dintr-o dragoste enorma merge intai sa verifice camera fiului lor. Acu’ ce sa vezi, ala micu’ tot cotrobaia prin sertarele unui sifonier (urmatoarele replici sunt traduse cat mai fidel si autentic): “Ce iadul faci fiule?” “Am pierdut urma/notiunea timpului si o cautam ca imi trebuie sa stiu cand sa ma trezesc maine.”

“A veni/ajunge la timp” – clar avem de a face cu o destinatie dupa prepozitia din fata. “Hai sa ne-ntalnim sambata seara, intr-o carciumioara la...timp!” N-ar mai fi rimat dar sigur ar fi transmis cel putin un mesaj in plus.

Asemanatoare ca sens uzual, dar destul de diferita din punct de vedere al formarii, urmatoarea expresie face din timp o limita, nu un infinit masurabil ce da impresia ca se misca foarte repede.

“A se incadra in timp” ca intr-un tablou de familie – “bai ce te-ai ingrasat, nu ne mai incadram in timp!” si culmea, daca nu te incadrezi in timp, nici nu mai ajungi la timp. De-asta e bine “sa iti organizezi timpul” – pui putin pe un raft, putin intr-o cutie, il impachetezi frumos si ii pui si etichete sa nu il incurci.

Eh, cam atat deocamdata, ca nu mai am prea mult timp si nu vreau sa-l mananc si pe al vostru!