Libertatea şi limba română

Nu, nu mă refer la ziarul de doi bani, ci la unele cuvinte pe care le luăm de-a gata şi nu realizăm câte ne spun despre condiţia noastră ca oameni. Dacă ar fi să parafrazez unul din dictoanele comerciale contemporane – suntem ce vorbim. Şi de ce m-oi fi dus eu cu mintea tocmai la subiectul ăsta? Păi, după căutări seculare care au durat câţiva ani am văzut şi ceva bun la televizor...mai degrabă am auzit, că acolo stătea skepsisul. Ceva despre ce am fost, cine suntem şi ce vorbim – erau aşa vreo două versuri despre un conducător preaîmpuşcat al nostru - „limba lui de lemn se plimbă-ncet prin vechea noastră limbă” (de vrei să asculţi). Eh, asta nu-i nimic, am zice, că doar avem cuvinte şi de la romani şi de la dacii care le-au rezistat ăstora dinainte în mod eroic, prin cultură în munţi repetându-şi conştiincios brânză, barză, viezure...vuvuzelă (?).

Vorbind însă mai serios, şi ajungând la tatăl nostru care ne e pe cabluri sau wireless, am dat peste un filmuleţ (uite-l aici!) care punea o întrebare simplă „Ce ai face dacă nu s-ar ridica problema banilor?” - ce ai face dacă nu ai depinde de un venit, ce ai vrea să fii? Băi, şi am stat pe gânduri, şi m-am gândit, şi m-am gândit...mă rog, încă nu mi-am dat seama foarte bine, dar am ajuns la altă idee care se leagă de ce am vorbit mai devreme, de cum folosim cuvintele şi ce înseamnă ele, ce spun despre noi în afară de mesajul pe care vrem să îl transmitem.

În primă fază îmi venea foarte greu să fac abstracţie de bani. Mă gândeam că orice aş voi să fac, tot aş avea nevoie de nişte poze cu poeţi şi dramaturgi...sau aviatori. Mi-am dat seama că în engleză nu există o opoziţie clară între WANT şi NEED (poate doar la nivel conceptual-semantic), însă în română VOIA se contrazice cu NEVOIA ca doi prinţi gemeni, unul rău şi unul bun (nu se ştie care) ambii pretendenţi la tron. E clară treaba...dar nu prea, cum ar zice clasicul nemuritor. Dacă mai citim şi ascultăm o dată expresia „a avea nevoie” ne mirăm de altă întrebare – cum să ai un ne-ceva? Am un ne...chezat? Nu, nu merge! E puţin anapoda sau pe dos. Dacă schimbăm puţin ordinea literelor prin cuvinte, ajungem la altă concluzie – a avea nevoie = a nu avea voie (să decizi ce e necesar). Chiar şi dacă înlocuim nevoia cu trebuinţă, tot la un fel de impunere necontrolabilă ajungem. Bine, aici de ce să ne victimizăm, ne întrecem cu limba capitalistă a celei mai democrate ţări din lume (nu Grecia, alţii care s-au ridicat tot din sclavie...şi nişte rasism – SUA, da!) în care „you gotta do what you gotta do!”, adică, în traducere liberă, dacă e să te ia dracu', te ia şi din uşa bisericii, dar tot trebuie să faci ce ai de făcut.

E greu, suntem nevoiaşi...adică stăm la voia oricui să facem orice. Păi e bine? Ca să rezolvi o situaţie mai dificilă ai nevoie şi de puţin tact – păi şi pe ăsta de unde îl iei? Nu-l iei, ţi se dă – de obicei prin educaţie, dar unii cred că vine şi din naştere prin cordonul ombilical. Ce să mai zic, mă opresc. Cred că aţi înţeles nevoia mea de a comunica mesajul (nu ştiu ce am voit să zic cu ultima frază!).

Sper să n-aveţi nevoie de nimic în anul ăsta ce tocmai începu!

Miros de iarnă

Cu inspiraţie de la un om drag am ajuns să vreau să miros realitatea, sau să o gust, sau să o pipăi, să o aud... Avem pretenţia că vedem totul şi nu mai simţim nimic sau doar puţin pe alte căi. În ritmul ăsta o să ajungem să recunoaştem îngheţata după culoare şi textură, nu după gust, miros sau consistenţă. Vorbind, am realizat că problema e destul de vizibilă de la nivelul cuvintelor.

Trebuie să avem „o viziune despre lume” adică să avem un sistem de înţelegere relativ armonios în ceea ce priveşte lumea. Aha, dar de ce nu şi o „miroşenie” despre lume. Sunt mirosuri şi mirosuri – fiecare ne spune ceva, ne duce cu gândul la ceva - „s-a cam împuţit treaba” zice românul, sau englezul înconjurat de mare „it smells fishy”. Of, viaţa asta „amară” ar zice poate Bacovia dacă ar fi mai multe consoane în cuvântul ăsta (şi dacă ar mai trăi, desigur). „A fost dură experienţa” sau „sunt fleşcăite de căldură” ca să cităm un clasic. Toate formele astea de expresie ne sugerează ceva despre ce se întâmplă în jurul nostru, dar dacă aruncăm un ochi sau ne aplecăm urechea atent, vedem, că sunt multe mai multe cuvinte şi expresii pentru simţul văzului.

Cultura e codată şi decodată eminamente vizual – alfabetul e construit din iconiţe mici (lăsând deoparte minoritatea codului Morse sau alfabetului Braille), culori (fie pe hârtie, fie pe piele), simboluri etc. Auzul e de multe ori la mila ochiului - „stai să văd dacă se aude”. Păi cum adică? Vezi sunetele? Cine ştie cum o funcţiona asta? Da, mesajul trece, îl ştie toată lumea şi nici măcar nu ne împiedicăm la astfel de exprimări – poate doar zâmbim din colţul gurii şi trecem mai departe. Dacă atenţionăm pe cineva de ciudăţenia din exprimare ni se poate reprima foarte uşor intenţia „vezi-ţi dom'le de treabă!”. Oi fi mirosit tu ceva putred, dar e cazul să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. Poate doar ai vedenii...sau miroşenii (? eu cred că Proust a scris de la o miroşenie). Să te duci la un doctor sa te vadă, că n-are cum să-şi dea seama ce ai dacă te pipăie şi ascultă ce se mişcă prin tine cu stetoscopul...trebuie să te vadă.

Recunosc, confortul vizualului e mult mai mare. E mai rapid, de multe ori nu trebuie să arate profesional şi la cum evoluăm oricum reflexele ne fac mai descurcăreţi în ale privirii. Te duci la un interviu pentru o slujbă – ai grijă...pardon, vezi, să faci contact vizual! Vorbim cu ochii, ne măsurăm din priviri. E un semnal că ascultăm, înţelegem persoana din faţa noastră şi nu neapărat mocheta sau şireturile de la pantofi. Ne putem da seama când cineva nu ne priveşte în ochi pentru că inconştient avem capacitatea de a-i măsura diametrul şi unghiul de înclinaţie ale pupilei – aşa de mult am exersat şmecheria asta că o facem involuntar. Bineînţeles, nu o să putem simţi cu ajutorul irisului sau pupilei mirosul de grătar din spatele blocului din Cucuieţii din Deal, de unde sună şi cântecele alea cu iz oriental. Imaginaţi-vă cum ar arăta translatoarea de la TVR pentru surdo-muţi traducând versurile de duşmani, bani şi alte cele. Nu ar fi aceeaşi senzaţie.

Am încercat până acum câteva zile să merg cu muzica dată la maxim în căşti, să schimb coloana sonoră de la viaţa petrecută umblând de colo colo. Ajunsesem ca meseriaşii de care îmi povestea bunicul meu - „mulţi vede, puţini cunoaşte”. Nu mai înţelegeam mare lucru din vânzoleala din jurul meu. Clar e o diferenţă între a vedea ceva şi a cunoaşte acel ceva în profunzime. Suntem mai superficiali oricât de atent ne uităm la ceva dacă nu prindem şi substanţa prin atingere, sunet, gust sau miros. Poate că nu e doar coincidenţă că „ne uităm” la ceva, dar „uităm” ce e mai important.

Îmi cam face cu ochiul perna, aşa că mai gustăm tema asta şi altă dată dacă aţi citit cu poftă!

(Re)Începuturi

Începuturile sunt întotdeauna grele, mai ales când nu eşti hotărât să faci ceva sau nu ştii ce să faci chiar dacă vrei să-ncepi. Mă aşez în pat, mă fâţâi puţin, îmi mai aranjez laptopul în braţe, dau să scriu, dar stai că nu am pus lăutarii să cânte. Inima îmi tresare la câte o idee care vine şi se duce ca puiul de potârniche prin lanul de grâu. Parcă nici nu ştiu dacă am avut sau nu ideea. Cum pot oare să verific? Zicea o tanti că uneori se simte ca-n Matrix, că nu mai ştie care e realitate şi care e infuzie.

Eh, dar uite că am început. Ce am început nu prea ştiu. Deocamdată mă las purtat de cuvintele care îmi vin spre degete. Îmi vin multe dar nu toate sunt bune. Nu sunt toate în ordinea care trebuie, din literele care îmi trebuie. Şi totuşi vin la mine, trec prin mine şi vor să ajungă pe foaie. Ăsta e rostul lor. Imaginează-ţi: cuvintele au conştiinţă, trăiesc înainte de scriitor, scriitorul e doar mediumul lor. Ele ştiu ce e de făcut – trebuie să arate bine, să se lege de cine a fost şi cine o să vină, şi dacă e posibil să aibă şi un sens (asta de multe ori depinde de pretenţiile şi imaginaţia scriitorului).

„La început a fost cuvântul”. Apoi a venit autorul şi l-a pus pe foaie să-i îndeplinească sorocul. Cuvintele îşi ştiu soarta – ori ies ca porumbelul din gura păcătosului şi se pierd în aer izbindu-se cu ecou de un zid sau de altul, ori ajung pe o foaie (sau în cazul nostru ecran), ori nu sunt niciodată spuse sau scrise şi îşi fac veacul prin capul tiranului care nu le eliberează şi care devine obsedat de un ecou interior. Cuvintele se schimbă, generaţie după generaţie ca să trăiască mai bine şi mai multe vieţi – una de la scriitor, multe altele de la cititori şi povestitori. Dar ce te faci cu generaţia asta nouă! Mereu mi se plâng cuvintele mai în vârstă că nu mai sunt respectate deloc. „Dom'le, nu se mai poate cu lexemele astea noi. N-au pic de ruşine! Ne-au lăsat fără vocale de tot. Sunt nişte închişi la minte între consoanele lor. N-am trăit aşa niciodată, poate doar din cauza greşelilor de tipar!”, „Eh, hai că nu-i chiar aşa rău” încerc eu să zic împăciuitor şi nevinovat. „Eh, nu?! Park n-ai vzt asha cv până akm!” „Mutaţi-vă, dom'le, în altă limbă” le-am spus eu puţin ironic „Nu-mi mai împuiaţi capul cu toate ideile voastre”, dar mi-au răspuns răstit şi răspicat: „Noi nu suntem englezeşti să ne adaptăm la orice limbă!” ziseră cu mândrie, şi apoi pe un ton compătimitor „şi nu ne înţelege nimeni şi pe noi să ne împrumute nişte spaţiu în mintea lor!” Nu toată lumea e la fel de înţelegătoare cu vorbele şi cuvintele.

Dar nici ele nu se lasă mai prejos. Ai observat uneori că ţi-o ia gura pe dinainte? Eh, alea sunt cuvintele care nu se lasă nespuse. Ele au un scop în viaţă – să se facă auzite, indiferent de consecinţe (mai ales că nimeni nu dă vina pe aceşti mici drăcuşori, ci pe difuzor – sunt cuvintele tale, de ce nu le ţii în frâu? De ce nu-ţi ţii gura?). Măi şi mai e câteodată un moment în care vrei să spui ceva şi nu ştii cum. Parcă fug cuvintele bune de tine: „azi te descurci prin semne sau gesturi – treaba ta, noi nu prea avem chef de ieşit azi!”. Şi ce se întâmplă? Ies nişte cuvinte de sacrificiu care nu se leagă, nu au sens, nu spun nimic. Ies fără să ştie ce vor. Nu erau pregătite de acasă şi din nou tu te faci de râs că „nu ştii ce vorbeşti” sau „vorbeşti aiurea”. Totuşi, nu poţi să învinovăţeşti chiar aşa cuvintele că nu vor să iasă. Trebuie să îţi dai seama că ele trec printr-un proces de călire, cizelare şi articulare, exact cum se transformă fierul în oţel. De-asta e şi urât când vorbeşti şi nu te ascultă nimeni: „îţi răceşti gura degeaba” şi parcă simţi cuvintele cum cad prin aer ca nişte ţintişoare de plumb care n-au ajuns să se înfigă în nimic. Apoi parcă nu mai eşti aşa binevoitor şi ţintişoarele de plumb se adună în câteva bule mari şi apăsătoare – nişte „vorbe grele”. Au în ele şi praful de pe jos în care au stat şi nu le-a auzit nimeni. Astea nu-s cum zicea artistul „vorbe-n vânt” să le laşi să zboare fără să-ţi pese. Astea din vânt rareori primesc răspuns serios. Alea din praf nu se joacă. Sunt unele în schimb cărora numai de asta le arde – mereu cu două sensuri, mereu incomode pentru celălalt, dar la îndemână pentru tine, mereu tăiate de pe listă când vine vorba de discuţii serioase şi profunde. Dar, ca şi-ntre oameni, de cele mai multe ori opusele se atrag şi parcă te arde limba să pui două scântei d-astea într-o conversaţie deloc potrivită pentru ele - „da, dom'le, e cea mai bună lume...dintre cele posibile!”. Astea-s cuvintele care te trag de toţi nervii odată şi nu ştii dacă să râzi, să plângi sau să mai întrebi o dată ce s-a zis. E un fel de vânt care îţi dă toate celelalte cuvinte pe spate şi le înghesuie înapoi în cap să se reorganizeze şi să-şi regândească rostul în viaţă. Îţi dai seama câte destine schimbi cu o glumă? Atâtea cuvinte pe punctul de a fi spuse sunt retrogradate, dacă nu chiar uitate în timp ce singurul lucru (şi ăla nearticulat) care îşi face loc printre spasme e un „haha” sau „hihi”. Nu degeaba se zice că fiecare pasăre moare de limba ei!

Temporal II

Mi s-a parut intotdeauna interesant cum un concept fara un corespondent concret in realitate e folosit in tot felul de expresii care il imagineaza ca un obiect palpabil si chiar usor de modelat. Desi am mai abordat tema timpului si alte subiecte adiacente, nu ma pot abtine sa nu scriu cateva cuvinte si despre limbaj, timp si imaginatie.

“A trage de timp” adica a incerca sa amani o actiune – foarte normal pana aici, dar pana la urma, cat sa tragi de timp, nu se rupe daca il lungesti prea mult? Sa fie ca un elastic sau mai degraba ca o guma de mestecat de pe asfaltul incins care ti se lipeste vara de talpa si tragi si tragi de picior de parca nu se mai termina! Banuiesc totusi ca nu asta era analogia pe care au facut-o cei care au utilizat prima data expresia asta.

“A-si omori timpul” – asta e geniala! Eu imi imaginez un atlet care circula tot timpul cu o viteza prea mare ca sa tii pasul cu el, si atunci il omori, sa mai moara si capra vecinului, sa mai castigi si tu. Pe de alta parte, e ceva la mijloc foarte brutal, o lupta continua intre om si timp: cand trece timpul si nu faci nimic, te omoara. In schimb cand mai creezi, mai construiesti cate ceva parca mai pui o aparatoare intre tine si dusmanul de moarte. Si tot trece timpul si peste ce faci, dar macar nu mori fara sa lupti, nu mori un anonim. In sensul uzual insa, expresia se reduce la plictiseala – asta e de fapt obiectul direct al actiunii – faci ceva sa nu te plictisesti, sa nu te omoare numaratul secundelor.

“A castiga timp” – cum adica, te duci la un cazino, iei cateva monede, le bagi si tragi de maneta: “AI CASTIGAT 200 DE MINUTE!”. Ar fi incredibil de frumos, nu? Sau o scena dintr-un film cu niste cartofori inraiti care mizeaza tot pe o mana – “All in!”, “All in!”, “Me too!”, “All in, plus two days of my life!” (ar fi totusi ciudat. Ce sa faci cu alea doua zile din viata altui om? Sa il iei la sapa “cu ziua” poate). Nu e nevoie sa mai mentionez de ce are expresia asta legatura cu prima de fapt.

“A-i veni timpul” – “hehe!, lasa tata ca vine si timpul nostru!” Asa se tot consoleaza vecinii pe la bloc dupa discutii aprinse legate bineinteles de pensii, salarii si alte aspecte neplacute ale vietii pe pamant. Eu totusi ma gandesc la doi copii mici, tot in fata blocului si ei, ca Romeo si Julieta, unul jos si unul la balcon strigand: “Baaa, iesi p-afara?” “Nu pot ba, ca vine un timp pe la mine, il tot astept de ceva vreme” “Bine ma, las’ ca o veni si al meu!”. Sau ganditi-va la doi soti linistiti intr-o duminica dupa-amiaza, uitandu-se la OTV ca toata lumea culta, cand cineva suna la usa. Suna o data, de doua ori, sotul se ridica plictisit cu un oarecare regret ca pierde tocmai faza cu Dan Diaconescu promitand ca o sa candideze pentru presedinte. Deschide usa, se uita de sus pana jos de vreo doua ori apoi zice calm: “nevasta, ti-a venit timpul!”, iar ei ii cade samanta din gura speriata. Asta e sora vitrega cu “a-i suna ceasul”.

“A(-i) manca timpul”- asta nu-i asa complicata, in schimb poate fi extrem de amuzanta. E dimineata, toti se trezesc se pregatesc de scoala, serviciu, lenevit si alte activitati cotidiene. Se aduna la masa: “Ce mancam si noi?” “Ar merge niste unt cu timp pe paine, dar nu prea mai avem timp, n-a mai ramas aproape deloc de ieri.” Sau la doctor, o persoana supraponderala “Cred ca aveti probleme cu timpul, mancati cam mult!” E si mai ciudat cand o alta activitate descrisa ca abstracta face lucrul asta: “Munca asta imi mananca tot timpul!” Cred ca din cauza asta e considerat si o delicatesa timpul. Mare minune de n-o sa-l vedem in cativa ani (cine-o avea ocazia sa participe) pe platouri la vreun eveniment cu fite si bufet suedez.

“De-a lungul timpului” – “Nu va suparati, stiti pe unde trece a zecea autostrada din Romania?” “Chiar de-a lungul timpului, neica, dar sa stii ca mai e pana acolo!”. Stau totusi si ma intreb, cum o fi de-a latul timpului? Bine, acum depinde si in ce directie tragi de el, nu?

“Odata cu trecerea timpului” – “Dom’le stii cat de des vine trenul spre Cucuietii din Deal?” “Paaai, cred ca odata cu trecerea timpului!”. Foarte precis raspunsul nu? Am o alta curiozitate, ce o mai trece in acelasi timp cu timpul (in afara de tot)?

Ca tot veni vorba - “in acelasi timp” – Deja timpul asta nu mai e un om, nu mai e mancare, nu mai e ceva ce trece, e o locatie. “Unde ti-ai pus, ma, ciorapii murdari?” “In acelasi timp!”. Asta e din categoria bancurilor seci, dar daca stam sa ne gandim, expresia asta sugereaza ca exista timpuri diferite, nu verbale, ci momente. Deci, daca adunam cam ce am spus pana acum, timpul e ceva care trece, vine, se castiga, se mananca, fuge repede si in acelasi timp (hihi!) e si o diviziune a sa.

“A-si petrece timpul” – in engleza suna ca si cum l-ai cheltui, dar in romana e total diferit. A petrece de obicei ma duce cu gandul la nuntile de la tara pe la care mergeam cand eram mic si vedeam oamenii alergand neobositi pe ritmuri de muzica populara. Dar cum poti sa spui atunci “a petrecut ceva timp intre patru pereti pentru furt”? Eu nu-l vad pe omul ala dansand de bucurie (poate de nebunie!). Se pare, deci, ca trecerea timpului nu e mereu un prilej de petrecere, cu atat mai putin de ascultat muzica populara!

“A pierde notiunea timpului” – asta e combinatie fatala: un reper abstract la care ne referim cu un concept si mai abstract. Alaturarea asta chiar scoate in evidenta latura concreta a timpului. Imaginati-va o noapte obisnuita dintr-un film american din anii ’90 cand sotul si sotia se trezesc speriati de zgomote prin casa. El se ridica si ia bata de baseball si dintr-o dragoste enorma merge intai sa verifice camera fiului lor. Acu’ ce sa vezi, ala micu’ tot cotrobaia prin sertarele unui sifonier (urmatoarele replici sunt traduse cat mai fidel si autentic): “Ce iadul faci fiule?” “Am pierdut urma/notiunea timpului si o cautam ca imi trebuie sa stiu cand sa ma trezesc maine.”

“A veni/ajunge la timp” – clar avem de a face cu o destinatie dupa prepozitia din fata. “Hai sa ne-ntalnim sambata seara, intr-o carciumioara la...timp!” N-ar mai fi rimat dar sigur ar fi transmis cel putin un mesaj in plus.

Asemanatoare ca sens uzual, dar destul de diferita din punct de vedere al formarii, urmatoarea expresie face din timp o limita, nu un infinit masurabil ce da impresia ca se misca foarte repede.

“A se incadra in timp” ca intr-un tablou de familie – “bai ce te-ai ingrasat, nu ne mai incadram in timp!” si culmea, daca nu te incadrezi in timp, nici nu mai ajungi la timp. De-asta e bine “sa iti organizezi timpul” – pui putin pe un raft, putin intr-o cutie, il impachetezi frumos si ii pui si etichete sa nu il incurci.

Eh, cam atat deocamdata, ca nu mai am prea mult timp si nu vreau sa-l mananc si pe al vostru!

Gramatica

Eram mic, abia invatasem sa vorbesc. Evident, nu-mi amintesc toate cele, dar din povestile parintilor despre mine stiu ca nu mai scoteam un sunet zile intregi daca greseam un cuvant si ceilalti observau. Vorbeam putin oricum, daca mai si strambam vreo vorba era vai si amar in constiinta mea de atunci (aproape ca invatasem limbajul semnelor - adica stiam sa arat cu degetul in directia lucrului pe care il voiam).

La 12 ani imi placea matematica pentru ca puteam sa scriu urat si la nivelul respectiv nu prea se tinea cont de virgula inca. A trebuit sa chinui o vecina educatoare sa invat ceva gramatica, destul cat sa intru la gimnaziu pe picioarele mele. De acolo lucrurile deja au ajuns la un alt nivel. Axa valorilor mi s-a schimbat. Inca imi placea geometria, insa intr-un mod ciudat o asociam din ce in ce mai mult cu sintaxa, morfologia si fonetica. Am avut prima tentativa de scriere (si acum rad cei cativa care stiu despre asta. Am scris un text emotionant despre un catelus care printr-un accident a devenit schiop in timp ce eu eram intr-un magazin). In urmatorii doi ani pot sa spun ca am invatat intr-adevar sa vorbesc limba romana "ca la carte". Nu ma puteam abtine din corectat oamenii care greseau si asta ma facea sa ma simt cu atat mai rusinat cand mi se intampla si mie. Si acum simt aceeasi repulsie fata de erorile din vorbire si scriere, chiar daca in mod uman, apar si la mine. M-am simtit tradat la introducerea noilor standarde chiar inaintea examenului de bacalaureat - vedeam cum tot ce era gresit in limba romana pana atunci era formalizat ca regula oficiala.

Ati vazut vreodata o pisica alergand spre imaginea proprie reflectata in oglinda? Oricum, va spun eu ce se intampla. Vine in fuga, lasa o urma de nas pe sticla pentru ca inertia e prea puternica si apoi pleaca tantosa ca si cum ar spune "exact asa am vrut sa fac, sa ma izbesc cu botul de oglinda si apoi sa plec!" Asa mi se parea si introducerea noilor reguli - ca si cum romanii au incercat sa vorbeasca limba corect insa au gresit prea mult si era nevoie sa acopere orice urma a vreunei tentative. E mult mai usor sa schimbi o foaie cu alta decat sa educi milioane de oameni. Si pana la urma, daca nu vine Mahommed la munte...

De curand, insa, m-am gandit la rolul regulilor gramaticale si al unei limbi in general si mi-am dat seama ca totul tine de comunicare si de intelegerea mesajului. Daca se pot realiza aceste procese de transmitere si receptie a mesajului, e doar o problema de eficienta. Oricum limbajul o sa evolueze la nesfarsit, zic eu, in primul rand din lenea de a scoate prea multe sunete articulate (mai ales fumatorii cu o capacitate pulmonara redusa sunt predispusi la lenea asta) si in al doilea rand din cauza sau datorita interferentelor.

In cazul asta, oameni ca mine vor ramane doar niste incapatanati cu nostalgia vremurilor in care vorbirea se schimba mai incet si se vorbea in limitele de bun simt ale corectitudinii. O sa ajung la egalitate cu vreun editor din anii '60 care se punea in unghii pentru a numi tramvaiul "pesinemergator", si el macar era editor...

Dar inca nu disper. Atat timp cat sunt destui oameni care inteleg mesajul pe care il transmit, corectitudinea o pastrez pentru mine si o las relativa pentru ceilalti.

Copilarii

E putin ciudat sa vezi cum avea Proust dreptate cand cauta timpul pierdut...Zilele astea, citind o carte in metrou, in drum spre facultate sau serviciu am avut tot felul de reverii despre copilarie si m-a cuprins nu numai un dor de a retrai macar o particica din momentele acelea, dar si o nevoie de a povesti tuturor din jur pataniile mele.

Cea mai populara a fost de departe istoria ochiului meu stang. Eram in curtea bunicilor in mijlocul unei zile de toamna mai umeda din '93-'94 cand pamantul era tot un fel de lut negricios in care puteam sa desenez ce vroiam... si ce puteam, bineinteles. Cred ca e unul din putinele momente cand nu imi amintesc ca sora-mea sa fi fost langa mine ca sa ma indrume cum sa fac prostia mai bine! (nu e rea, nu va faceti impresii gresite, doar ca era putin diabolica in copilarie). Ca un adevarat artist post-modern am inceput sa desenez peisajul meu predilect (o casa si o masina) facand mici impunsaturi in pamant cu un fier-beton. Incepuse sa prinda contur imaginea, dar, ca de obicei, nu mi-a placut cum arata una din rotile masinii, si m-am gandit sa apas mai tare pe fier, sa accentuez anumite trasaturi (asta e explicatia stiintifica, va imaginati ca nu aveam nimic in cap la momentul respectiv). Am apasat atat de tare pe fier incat nu am putut sa il mai scot din pamant si m-am chinuit atat de tare sa trag de el incat am reusit sa mi-l infig fix pe langa irisul ochiului stang (nu va speriati, inca il mai am si nu e de sticla, am scapat, vad bine, aproximativ). Am ramas putin socat, nici sa tip nu am avut putere, insa mama a avut, chiar inainte sa lesine! Tata a iesit ca din gura de sarpe din casa si nu stia pe cine sa salveze mai repede. Eu inca eram mirat de ce se intampla si nu realizasem ca aveam sange pe obraz si cred ca nici tata nu observase pentru ca s-a repezit sa o trezeasca pe mama. A cautat o sticla cu otet sa ii revigoreze simturile, insa a gasit doar una de ulei si n-a ajutat-o cu nimic (poate doar tenul i-a devenit mai fin putin). Noroc cu bunicul meu care m-a luat in spate ca pe un rucsac si intr-o fuga am ajuns la spital. Nu-mi amintesc nici acum sa ma fi durut foarte rau, dar ma simteam foarte fioros cu pansamentul pe ochi, ca si cum as fi fost un pirat necrutator...(care si-a bagat sabia in ochi). De atunci ai mei s-au hotarat ca ar fi mai bine sa ma joc cu mingea (pentru ca nu avea colturi in care as fi putut sa ma ranesc) si ca Mitza (sora-mea) ar trebui sa fie tot timpul langa mine sa nu se mai intample asa nebunii...Cateva zile mai tarziu, bunicul meu facea jogging spre spital cu Mitza care nu-si mai putea scoate niste boabe de fasole de pe nas (sper sa fi fost ideea mea, nu imi mai amintesc, dar am vazut cand erau introduse!).

Eh...copilarii...:)

E de ras...

"A day without laughter is a day wasted" Charlie Chaplin



Nu stiu ce m-a lovit in ultima vreme, dar cert e ca nu ma simt tocmai eu. Imi ies multe lucruri pe dos si simt o mare nevoie sa ma odihnesc (de parca as face prea multe). Cred ca e o oboseala psihica, iar faptul ca sunt constient de ea nu ma ajuta foarte mult. Oare imi pot da singur un sut in fund (de obicei se zice ca e un pas inainte, spre asta bateam)?

Cica oamenii ar trebui sa zambeasca mai mult, asa zice un cantec. Sunt de acord, sa zambim, dar nu degeaba, adica, hai sa ne facem sa zambim cu inima, nu doar cu buzele!

De curand am revazut o schita cu un mare actor roman viu doar in imagini si povesti din nefericire. E frumos cand razi asa din nimicuri, razi cu tot sufletul, fara griji, fara simturi... fara numar cum ar zice unii.

As scrie mai mult, dar apoi nu ar mai semana cu un nimic. Va las aici deocamdata...