Temporal II

Mi s-a parut intotdeauna interesant cum un concept fara un corespondent concret in realitate e folosit in tot felul de expresii care il imagineaza ca un obiect palpabil si chiar usor de modelat. Desi am mai abordat tema timpului si alte subiecte adiacente, nu ma pot abtine sa nu scriu cateva cuvinte si despre limbaj, timp si imaginatie.

“A trage de timp” adica a incerca sa amani o actiune – foarte normal pana aici, dar pana la urma, cat sa tragi de timp, nu se rupe daca il lungesti prea mult? Sa fie ca un elastic sau mai degraba ca o guma de mestecat de pe asfaltul incins care ti se lipeste vara de talpa si tragi si tragi de picior de parca nu se mai termina! Banuiesc totusi ca nu asta era analogia pe care au facut-o cei care au utilizat prima data expresia asta.

“A-si omori timpul” – asta e geniala! Eu imi imaginez un atlet care circula tot timpul cu o viteza prea mare ca sa tii pasul cu el, si atunci il omori, sa mai moara si capra vecinului, sa mai castigi si tu. Pe de alta parte, e ceva la mijloc foarte brutal, o lupta continua intre om si timp: cand trece timpul si nu faci nimic, te omoara. In schimb cand mai creezi, mai construiesti cate ceva parca mai pui o aparatoare intre tine si dusmanul de moarte. Si tot trece timpul si peste ce faci, dar macar nu mori fara sa lupti, nu mori un anonim. In sensul uzual insa, expresia se reduce la plictiseala – asta e de fapt obiectul direct al actiunii – faci ceva sa nu te plictisesti, sa nu te omoare numaratul secundelor.

“A castiga timp” – cum adica, te duci la un cazino, iei cateva monede, le bagi si tragi de maneta: “AI CASTIGAT 200 DE MINUTE!”. Ar fi incredibil de frumos, nu? Sau o scena dintr-un film cu niste cartofori inraiti care mizeaza tot pe o mana – “All in!”, “All in!”, “Me too!”, “All in, plus two days of my life!” (ar fi totusi ciudat. Ce sa faci cu alea doua zile din viata altui om? Sa il iei la sapa “cu ziua” poate). Nu e nevoie sa mai mentionez de ce are expresia asta legatura cu prima de fapt.

“A-i veni timpul” – “hehe!, lasa tata ca vine si timpul nostru!” Asa se tot consoleaza vecinii pe la bloc dupa discutii aprinse legate bineinteles de pensii, salarii si alte aspecte neplacute ale vietii pe pamant. Eu totusi ma gandesc la doi copii mici, tot in fata blocului si ei, ca Romeo si Julieta, unul jos si unul la balcon strigand: “Baaa, iesi p-afara?” “Nu pot ba, ca vine un timp pe la mine, il tot astept de ceva vreme” “Bine ma, las’ ca o veni si al meu!”. Sau ganditi-va la doi soti linistiti intr-o duminica dupa-amiaza, uitandu-se la OTV ca toata lumea culta, cand cineva suna la usa. Suna o data, de doua ori, sotul se ridica plictisit cu un oarecare regret ca pierde tocmai faza cu Dan Diaconescu promitand ca o sa candideze pentru presedinte. Deschide usa, se uita de sus pana jos de vreo doua ori apoi zice calm: “nevasta, ti-a venit timpul!”, iar ei ii cade samanta din gura speriata. Asta e sora vitrega cu “a-i suna ceasul”.

“A(-i) manca timpul”- asta nu-i asa complicata, in schimb poate fi extrem de amuzanta. E dimineata, toti se trezesc se pregatesc de scoala, serviciu, lenevit si alte activitati cotidiene. Se aduna la masa: “Ce mancam si noi?” “Ar merge niste unt cu timp pe paine, dar nu prea mai avem timp, n-a mai ramas aproape deloc de ieri.” Sau la doctor, o persoana supraponderala “Cred ca aveti probleme cu timpul, mancati cam mult!” E si mai ciudat cand o alta activitate descrisa ca abstracta face lucrul asta: “Munca asta imi mananca tot timpul!” Cred ca din cauza asta e considerat si o delicatesa timpul. Mare minune de n-o sa-l vedem in cativa ani (cine-o avea ocazia sa participe) pe platouri la vreun eveniment cu fite si bufet suedez.

“De-a lungul timpului” – “Nu va suparati, stiti pe unde trece a zecea autostrada din Romania?” “Chiar de-a lungul timpului, neica, dar sa stii ca mai e pana acolo!”. Stau totusi si ma intreb, cum o fi de-a latul timpului? Bine, acum depinde si in ce directie tragi de el, nu?

“Odata cu trecerea timpului” – “Dom’le stii cat de des vine trenul spre Cucuietii din Deal?” “Paaai, cred ca odata cu trecerea timpului!”. Foarte precis raspunsul nu? Am o alta curiozitate, ce o mai trece in acelasi timp cu timpul (in afara de tot)?

Ca tot veni vorba - “in acelasi timp” – Deja timpul asta nu mai e un om, nu mai e mancare, nu mai e ceva ce trece, e o locatie. “Unde ti-ai pus, ma, ciorapii murdari?” “In acelasi timp!”. Asta e din categoria bancurilor seci, dar daca stam sa ne gandim, expresia asta sugereaza ca exista timpuri diferite, nu verbale, ci momente. Deci, daca adunam cam ce am spus pana acum, timpul e ceva care trece, vine, se castiga, se mananca, fuge repede si in acelasi timp (hihi!) e si o diviziune a sa.

“A-si petrece timpul” – in engleza suna ca si cum l-ai cheltui, dar in romana e total diferit. A petrece de obicei ma duce cu gandul la nuntile de la tara pe la care mergeam cand eram mic si vedeam oamenii alergand neobositi pe ritmuri de muzica populara. Dar cum poti sa spui atunci “a petrecut ceva timp intre patru pereti pentru furt”? Eu nu-l vad pe omul ala dansand de bucurie (poate de nebunie!). Se pare, deci, ca trecerea timpului nu e mereu un prilej de petrecere, cu atat mai putin de ascultat muzica populara!

“A pierde notiunea timpului” – asta e combinatie fatala: un reper abstract la care ne referim cu un concept si mai abstract. Alaturarea asta chiar scoate in evidenta latura concreta a timpului. Imaginati-va o noapte obisnuita dintr-un film american din anii ’90 cand sotul si sotia se trezesc speriati de zgomote prin casa. El se ridica si ia bata de baseball si dintr-o dragoste enorma merge intai sa verifice camera fiului lor. Acu’ ce sa vezi, ala micu’ tot cotrobaia prin sertarele unui sifonier (urmatoarele replici sunt traduse cat mai fidel si autentic): “Ce iadul faci fiule?” “Am pierdut urma/notiunea timpului si o cautam ca imi trebuie sa stiu cand sa ma trezesc maine.”

“A veni/ajunge la timp” – clar avem de a face cu o destinatie dupa prepozitia din fata. “Hai sa ne-ntalnim sambata seara, intr-o carciumioara la...timp!” N-ar mai fi rimat dar sigur ar fi transmis cel putin un mesaj in plus.

Asemanatoare ca sens uzual, dar destul de diferita din punct de vedere al formarii, urmatoarea expresie face din timp o limita, nu un infinit masurabil ce da impresia ca se misca foarte repede.

“A se incadra in timp” ca intr-un tablou de familie – “bai ce te-ai ingrasat, nu ne mai incadram in timp!” si culmea, daca nu te incadrezi in timp, nici nu mai ajungi la timp. De-asta e bine “sa iti organizezi timpul” – pui putin pe un raft, putin intr-o cutie, il impachetezi frumos si ii pui si etichete sa nu il incurci.

Eh, cam atat deocamdata, ca nu mai am prea mult timp si nu vreau sa-l mananc si pe al vostru!

Gramatica

Eram mic, abia invatasem sa vorbesc. Evident, nu-mi amintesc toate cele, dar din povestile parintilor despre mine stiu ca nu mai scoteam un sunet zile intregi daca greseam un cuvant si ceilalti observau. Vorbeam putin oricum, daca mai si strambam vreo vorba era vai si amar in constiinta mea de atunci (aproape ca invatasem limbajul semnelor - adica stiam sa arat cu degetul in directia lucrului pe care il voiam).

La 12 ani imi placea matematica pentru ca puteam sa scriu urat si la nivelul respectiv nu prea se tinea cont de virgula inca. A trebuit sa chinui o vecina educatoare sa invat ceva gramatica, destul cat sa intru la gimnaziu pe picioarele mele. De acolo lucrurile deja au ajuns la un alt nivel. Axa valorilor mi s-a schimbat. Inca imi placea geometria, insa intr-un mod ciudat o asociam din ce in ce mai mult cu sintaxa, morfologia si fonetica. Am avut prima tentativa de scriere (si acum rad cei cativa care stiu despre asta. Am scris un text emotionant despre un catelus care printr-un accident a devenit schiop in timp ce eu eram intr-un magazin). In urmatorii doi ani pot sa spun ca am invatat intr-adevar sa vorbesc limba romana "ca la carte". Nu ma puteam abtine din corectat oamenii care greseau si asta ma facea sa ma simt cu atat mai rusinat cand mi se intampla si mie. Si acum simt aceeasi repulsie fata de erorile din vorbire si scriere, chiar daca in mod uman, apar si la mine. M-am simtit tradat la introducerea noilor standarde chiar inaintea examenului de bacalaureat - vedeam cum tot ce era gresit in limba romana pana atunci era formalizat ca regula oficiala.

Ati vazut vreodata o pisica alergand spre imaginea proprie reflectata in oglinda? Oricum, va spun eu ce se intampla. Vine in fuga, lasa o urma de nas pe sticla pentru ca inertia e prea puternica si apoi pleaca tantosa ca si cum ar spune "exact asa am vrut sa fac, sa ma izbesc cu botul de oglinda si apoi sa plec!" Asa mi se parea si introducerea noilor reguli - ca si cum romanii au incercat sa vorbeasca limba corect insa au gresit prea mult si era nevoie sa acopere orice urma a vreunei tentative. E mult mai usor sa schimbi o foaie cu alta decat sa educi milioane de oameni. Si pana la urma, daca nu vine Mahommed la munte...

De curand, insa, m-am gandit la rolul regulilor gramaticale si al unei limbi in general si mi-am dat seama ca totul tine de comunicare si de intelegerea mesajului. Daca se pot realiza aceste procese de transmitere si receptie a mesajului, e doar o problema de eficienta. Oricum limbajul o sa evolueze la nesfarsit, zic eu, in primul rand din lenea de a scoate prea multe sunete articulate (mai ales fumatorii cu o capacitate pulmonara redusa sunt predispusi la lenea asta) si in al doilea rand din cauza sau datorita interferentelor.

In cazul asta, oameni ca mine vor ramane doar niste incapatanati cu nostalgia vremurilor in care vorbirea se schimba mai incet si se vorbea in limitele de bun simt ale corectitudinii. O sa ajung la egalitate cu vreun editor din anii '60 care se punea in unghii pentru a numi tramvaiul "pesinemergator", si el macar era editor...

Dar inca nu disper. Atat timp cat sunt destui oameni care inteleg mesajul pe care il transmit, corectitudinea o pastrez pentru mine si o las relativa pentru ceilalti.

Copilarii

E putin ciudat sa vezi cum avea Proust dreptate cand cauta timpul pierdut...Zilele astea, citind o carte in metrou, in drum spre facultate sau serviciu am avut tot felul de reverii despre copilarie si m-a cuprins nu numai un dor de a retrai macar o particica din momentele acelea, dar si o nevoie de a povesti tuturor din jur pataniile mele.

Cea mai populara a fost de departe istoria ochiului meu stang. Eram in curtea bunicilor in mijlocul unei zile de toamna mai umeda din '93-'94 cand pamantul era tot un fel de lut negricios in care puteam sa desenez ce vroiam... si ce puteam, bineinteles. Cred ca e unul din putinele momente cand nu imi amintesc ca sora-mea sa fi fost langa mine ca sa ma indrume cum sa fac prostia mai bine! (nu e rea, nu va faceti impresii gresite, doar ca era putin diabolica in copilarie). Ca un adevarat artist post-modern am inceput sa desenez peisajul meu predilect (o casa si o masina) facand mici impunsaturi in pamant cu un fier-beton. Incepuse sa prinda contur imaginea, dar, ca de obicei, nu mi-a placut cum arata una din rotile masinii, si m-am gandit sa apas mai tare pe fier, sa accentuez anumite trasaturi (asta e explicatia stiintifica, va imaginati ca nu aveam nimic in cap la momentul respectiv). Am apasat atat de tare pe fier incat nu am putut sa il mai scot din pamant si m-am chinuit atat de tare sa trag de el incat am reusit sa mi-l infig fix pe langa irisul ochiului stang (nu va speriati, inca il mai am si nu e de sticla, am scapat, vad bine, aproximativ). Am ramas putin socat, nici sa tip nu am avut putere, insa mama a avut, chiar inainte sa lesine! Tata a iesit ca din gura de sarpe din casa si nu stia pe cine sa salveze mai repede. Eu inca eram mirat de ce se intampla si nu realizasem ca aveam sange pe obraz si cred ca nici tata nu observase pentru ca s-a repezit sa o trezeasca pe mama. A cautat o sticla cu otet sa ii revigoreze simturile, insa a gasit doar una de ulei si n-a ajutat-o cu nimic (poate doar tenul i-a devenit mai fin putin). Noroc cu bunicul meu care m-a luat in spate ca pe un rucsac si intr-o fuga am ajuns la spital. Nu-mi amintesc nici acum sa ma fi durut foarte rau, dar ma simteam foarte fioros cu pansamentul pe ochi, ca si cum as fi fost un pirat necrutator...(care si-a bagat sabia in ochi). De atunci ai mei s-au hotarat ca ar fi mai bine sa ma joc cu mingea (pentru ca nu avea colturi in care as fi putut sa ma ranesc) si ca Mitza (sora-mea) ar trebui sa fie tot timpul langa mine sa nu se mai intample asa nebunii...Cateva zile mai tarziu, bunicul meu facea jogging spre spital cu Mitza care nu-si mai putea scoate niste boabe de fasole de pe nas (sper sa fi fost ideea mea, nu imi mai amintesc, dar am vazut cand erau introduse!).

Eh...copilarii...:)

E de ras...

"A day without laughter is a day wasted" Charlie Chaplin



Nu stiu ce m-a lovit in ultima vreme, dar cert e ca nu ma simt tocmai eu. Imi ies multe lucruri pe dos si simt o mare nevoie sa ma odihnesc (de parca as face prea multe). Cred ca e o oboseala psihica, iar faptul ca sunt constient de ea nu ma ajuta foarte mult. Oare imi pot da singur un sut in fund (de obicei se zice ca e un pas inainte, spre asta bateam)?

Cica oamenii ar trebui sa zambeasca mai mult, asa zice un cantec. Sunt de acord, sa zambim, dar nu degeaba, adica, hai sa ne facem sa zambim cu inima, nu doar cu buzele!

De curand am revazut o schita cu un mare actor roman viu doar in imagini si povesti din nefericire. E frumos cand razi asa din nimicuri, razi cu tot sufletul, fara griji, fara simturi... fara numar cum ar zice unii.

As scrie mai mult, dar apoi nu ar mai semana cu un nimic. Va las aici deocamdata...

Metaemotii

M-am chinuit putin sa gasesc cuvantul potrivit si inca nu stiu daca asta e cu adevarat, cert e ca am emotii in legatura cu emotiile mele (aveti cateva secunde sa radeti, sa va ganditi profund sau pur si simplu sa treceti la urmatorul rand).

"Mi-am promis ca nu..."

Si daca n-ati inteles mare lucru, nu-i bai, sunt mai egoist in perioada asta.

http://www.youtube.com/watch?v=H5oRNYJa4k0&feature=related

10

ma bucur cand...

1. reintalnesc vechi prieteni
2. aud melodia preferata la radio
3. gasesc bani prin buzunarele blugilor nepurtati de mult timp
4. ploua si am gluga sau umbrela
5. aud cuvantul "multumesc"
6. fac alti oameni sa rada
7. dezleg ghicitori si gasesc simboluri
8. ma ratacesc
9. ninge foarte mult
10. imi aud numele de pe buzele persoanelor dragi

Temporal

Eeeh, n-am mai scris de ceva timp. Vreme trece, vreme vine, cum zicea poetul, dar nu se rezolva toate asa usor. Chiar ma gandeam zilele astea cat de simplu e sa spui ca timpul le rezolva pe toate. E foarte usor sa lasi totul balta si sa crezi ca dintr-o oarecare inertie combinata cu interactiunile celorlalti va rezulta ce ti-ai dorit. Si nu asta e nesimtirea chiar cea mai mare, ci aceea de a avea pretentia sa fii nemultumit de ce iese. E ca si cum ai sta in fata televizorului ca o leguma pana cand observi ceva ce iti pare ciudat si simti nevoia sa te revolti – iei telefonul si suni la CNA: “Dom’le vorbiti cu tanti aia de la Y TV sa schimbe horoscopul ca azi planetele sunt aliniate diferit din cate stiu eu!”

Rezultatul – nimic, nimic folositor, desi simteai ca astepti momentul potrivit, stiai ca daca timpul trece e pentru ca IL LASI TU, ca un stapan pe sclavul lui.

Din punctul meu de vedere timpul nu le rezolva pe toate. E doar un pretext abstract pentru oboseala noastra fizica si mentala. Timpul e doar una din numeroasele limite pe care omul si le-a impus din lipsa de repere reale. De-asta spun ca timpul nu poate sa rezolve nimic, noi ar trebui sa ne rezolvam problemele si sa ne FACEM timp pentru ce e important.

Timpul poate insemna si bani, dar nu e acelasi lucru cu ei. Sa ne gandim putin, banii sunt la fel de virtuali si limitanti (ca daca n-ar exista, toata lumea ar fi bogata – parca asa spune o vorba din batrani). Nu oricine poate face bani, in sensul de a fabrica, dar oricine e in stare sa falsifice niste timp, sa traga de un moment asa incat sa para o viata.

Toate la timpul lor! Oricat de stapan te-ai crede, traiesti langa alti oameni. Fiecare din voi dupa fusuri orare individuale si distincte, dar care se intersecteaza si atunci timpul nu mai e doar al tau si trebuie sa realizezi ca pentru a te adapta e nevoie sa fii atent ce faci, cum faci si, mai ales, pe cine mai influentezi cand actionezi. De-asta e si normal ca toate sa fie la timpul lor, nu la al tau, ci la momentul oportun.

O, tempora! O, mores!