1 Martie (2012)

Vroiam să încep ca-ntr-un cântec cu “atenţie se închid uşile!”, pentru că ăsta e momentul de unde porneşte povestea. Urc scările de la metrou să ies spre soarele de primăvară calendaristică – era 1 Martie. Bineînţeles, cu o dată din calendar nu se face primăvară adevărată – era destul de frig afară şi trotuarele încă pline de bălţile de la ceea ce fusese odată o zăpadă acceptabilă. Azi ceva era diferit în drumul meu spre facultate. Mergeam cu zâmbetul pe buze, cu muzica tare în căştile tocmai tunate (da, am uitat să spun, îmi pusesem nişte pisici pe căşti). Eram euforic fără să am vreun motiv şi de fiecare dată când reuşeam să mă strecor printr-o adunătură de oameni simţeam cum creşte inima în mine. Începusem să măsor calitatea zilei în viteza de depăşire a obstacolelor şi ambuteiajelor de pe trotuar şi din staţiile de autobuz unde se îngrămădesc curioşii care cred că dacă se uită dupa autobuz o să vină mai repede.

Merg repede, trec pe roşu la un semafor pe care în veci nu l-am văzut verde (e mereu copt), mă eschivez pe lângă nişte dealeri de zambile care fac reduceri şi în sfârşit calc în cea mai mare baltă. Aveam doar un examen oral, ce putea să fie aşa rău că jumătate din cracul drept al pantalonilor era de altă culoare? Poate chiar m-a ajutat pentru că proful n-a mai fost atent la ce spuneam ci la uimitoarea modă tinerească (“s-au dus vremurile de altă dată când ne îmbrăcam şi noi asortat”, şi-o fi zis el în timp ce eu profitam de moment şi vorbeam de meciul din seara trecută ca să nu fie linişte). Bun, am scăpat şi de asta. Într-adevăr, viteza e cheia – dacă nu aş fi vorbit repede, probabil ar fi realizat că lucrurile nu sunt tocmai în ordine. Dar am scăpat şi cu notă mare – pot să mă mândresc că sunt profesionist în...nu-mi mai amintesc cum se numea cursul.

Până acum, ziua părea să fie bună. Chiar dacă luasem balta aia din plin, mi-am zis că norocul poate să ia diferite forme – de-asta îşi şi imaginează oamenii că atunci când nimeresc cu talpa în excremente de câini zburdalnici o să le meargă bine. În fond e doar o ironie a sorţii care parcă te avertizează că dacă nu crezi în ce vrei numai de chestiile alea în care ai călcat o să ai parte. Eu eram încrezător că nu mă udasem degeaba cu model şi mergeam hotărât înapoi spre bibliotecă. M-am gândit să mai trec o dată prin groapa aia cu apă rece, să fie aşa un fel de botez sau de dezinfectare ca la gripa aviară, dar mi-am dat seama că atunci când o cauţi cu lumânarea nu prea se mai numeşte noroc, ci speranţa prostului. O ocolesc şi ajung din nou aproape de gura de metrou. Văd nişte tarabe întinse cât pentru o pomană serioasă, toate cu aceleaşi kilograme de fier vechi vopsit cu chestii strălucitoare – îmi venea poftă de conservă de ton când vedeam mărţişoarele alea şi am hotărât că o persoană specială merită mai bine nimic decât aşa ceva. Zis şi făcut! Plec.

Trec pe cealaltă parte a bulevardului şi în drumul meu apare o tanti cu nişte bucheţele de ghiocei. Mă uit la ea, are o faţă rugătoare, mă uit în spate crezând că-i face cineva semne că aproape m-a prostit şi până la urma zic în gândul meu “hai, mă, să nu mă duc cu mâna goală!” Scot portofelul, o întreb de preţ, îmi zice că sunt proaspeţi şi ieftini, eu îi zic că nu vreau să-i mănânc că nu cred că fac bine la stomac, ea râde şi îmi cere bani făcându-se că altfel pleacă. N-am bani schimbaţi, răspund eu şi chiar aşa era. Îi spun să mă aştepte că schimb şi îi dau, să nu plece. Dau fuga prin jur, pe la metrou, pe la anticariate...nicio speranţă de schimbare. Mă întorc posomorât dând din umeri cu basca în mână. Mă scuz că asta e şi îmi pare rău că nici măcar banii nu se schimbă aşa uşor în ţara asta. Dă şi ea din umeri resemnată, eu mă întorc şi plec, ea mă strigă după doi-trei paşi: “Băi, flăcău, ia, mă, d-aici un bucheţel să dai şi tu la gagică!”

Copii

Living la vida...Deutsch! „Hmm, nu-mi amintesc să fi fost aşa cântecul ăsta!” îmi zic glumind dar mirat în timp ce trec pe lângă o fetiţă ţinând-o de mână pe bunica ei care îi cară vioara. Fetiţa are un ghiozdănel albastru de calitate destul de proastă dar brănduit de o şcoală... anume care adăugase şi acel moto „living la vida...Deutsch”. Bunica tunsă scurt şi cu un aspect general ce sugera mai degrabă masculinitate o întreabă totuşi cu o voce calmă şi blândă pe fetiţă: „Era 10 când te jucai? Şi până la cât te-ai jucat?”

N-am mai prins răspunsul, deşi sunt sigur că fetiţa avea de zis ceva foarte interesant. Părea ca o scenă similară din procesul anecdotic al inculpatului ce era întrebat ce făcea cu 30 de ani în urmă, pe data x, la ora y. Răspunsul lui a fost că era cu un ochi pe calendar şi unul pe ceas. Cred că aşa era şi fetiţa asta, se juca şi se uita din când în când la ceas, că doar avea program.

Dincolo de presupunerile mele puţin exagerate, cred că e ceva mai îngrijorător în toată povestea asta, ceva ce leagă vioara de ghiozdan. Sunt şi au fost mulţi copii crescuţi de bunici până când părinţii au putut să împace serviciul cu începuturile de adolescenţă ale micilor oameni – asta nu e o noutate. Ce s-a schimbat însă este modul în care copilăria unora decurge acum. Unul dintre elevii pe care îi întâlnesc zilnic la şcoală vine, de exemplu cu două ghiozdane tot timpul – unul pentru cărţi (de la şcoala gimnazială privată, de la centrul unde învaţă limba germană şi de la centrul unde învaţă limba engleză) şi unul pentru sport (polo la un anume club, fotbal şi tenis). Alţii, doi gemeni, un băiat şi o fată, au biblioteca în maşină – unde de altfel îşi petrec şi o parte bună a zilei cu şoferul personal în drum spre lecţiile de dans, de pian, cursurile de limba engleză sau orele de tenis. Pleacă de acasă pe la 7 şi ceva şi ajung acasă cam după 12 ore, probabil odată cu părinţii lor care sunt la fel de obosiţi. Mănâncă şi se pregătesc de culcare.

Tot dintre ei sunt copiii care după ce termină de făcut o activitate strigă prompt „finished!” nu atât de mult pentru că vor să atragă atenţia că sunt primii (pentru că uneori nu sunt), ci pentru că nu ştiu ce să mai facă după, aşteaptă instrucţiuni, li se pare că un moment de relaxare, de pauză e pierdere de timp. Poate-s eu prea leneş, dar cred că plictisul e o sursă foarte mare de inspiraţie şi nu e de ici de colo să ai timp liber. Nu mă refer la timp în care nu faci nimic, ci timp în care eşti liber, eşti doar cu tine, te descoperi, te joci cu mintea ta, te mai prosteşti, visezi...Copiii ăştia nu par să aibă aşa ceva şi nici nu simt nevoia. Eu când am început să circul mai mult cu bicicleta spre serviciu am simţit lipsa metroului oricât de aglomerat şi mirositor. Pe bicicletă totul e în viteză, trebuie să fiu atent, să fiu prezent că altfel dau în gropi şi la propriu şi la figurat. La metrou pot să mai visez cu o carte în mână, să fiu departe cu gândul cât el mă duce unde am nevoie să merg. Copiii de care vorbesc s-au obişnuit deja cu o viaţă în viteză şi poate nu-i rău că o să meargă la sigur când vor avea oportunitatea de a-şi construi o carieră de invidiat. Mai rău e însă că sunt educaţi eclectic, dar nu li se dă şansa să aleagă ce vor să facă cu ei. Sunt educaţi pentru piaţa muncii de astăzi şi, cum am spus, probabil nu vor avea probleme, vor fi chiar lideri în domeniul lor, dar fără asta, cine vor fi? Ceva rămâne sec şi când vor descoperi asta nu cred că se vor simţi foarte bine.

E bine să nu te dai bătut, să munceşti pentru ce vrei să obţii, dar cred că e şi mai bine să ai timp destul de plictiseală ca să-ţi poţi da seama ce vrei să obţii. Altfel, un om bun care se adaptează în orice situaţie, chiar şi într-o lume bolnavă nu e un om cu judecată sănătoasă.

Unde te vezi în urmă cu zece ani?

Am douăzeci şi ceva de ani şi mă simt mai bătrân cu zece. Mai bătrân, mai amnezic şi mai responsabil cu zece ani. Mi se pare că am pierdut zece ani din viaţă fără să-i trăiesc, fără să fiu conştient că exist. Practic nici n-am existat fizic, dar sufleteşte am fost mereu legat (şi la propriu şi la figurat) de cei câţiva ani dinaintea naşterii mele. M-am născut în 1990, dar viaţa mea începe cu tinereţea părinţilor, unchilor şi bunicilor mei, undeva pe la sfârşitul anilor '70, când berea era ieftină, la fel şi benzina (chiar dacă puţini aveau maşină, şi chiar mai puţini circulau), când cărămida se făcea („îmburicată”) din pământul din fundul curţii sub ochiul atent al meşterului satului. Aveam vreo 13 ani când m-am născut, când existau două case în curtea bunicilor (cea bătrânească şi cea nouă), când a nins odată de nu se mai vedea gardul de zăpadă.

Aveam poate 15 ani, poate 10... Nu am certificat pentru naşterea spiritului meu şi nici nu-mi amintesc prea bine, fiindcă nu eram tocmai în firea mea. Acum mă simt amnezic, un uituc care încearcă să-şi amintească de copilăria netrăită. Mi se pare aşa nedrept! Şi cei din jur încearcă să-mi explice cum a fost, cu nu ştiu ce teze dintr-o vară, cu nu ştiu ce revolte la uzină, cu eu ştiu ce dictatori şi disidenţi. E foarte greu să explici, să aminteşti un deceniu în câteva ore, zile, chiar şi în patru ani. Întotdeauna sunt trase nişte linii generale – ce trebuie să reţii, ce e important de ştiut. Chiar aşa, ce e important de ştiut?  Pentru cine? Liniile generale vor fi întotdeauna albe sau negre – nimeni nu le desenează gri sau în culori pentru că şi-ar pierde generalitatea şi logica în sistemul de idei deja construit.

Şi totuşi, eu vreau să-mi trăiesc primii zece ani din viaţă. A trăi nu înseamnă doar istorie, doar colectiv, doar societate, anul X, luna Y, ziua Z. A trăi ca om pur si simplu nu ne duce cu gândul la materialism dialectic sau la democraţie şi economie de piaţă.

Mă simt nostalgic pentru momente pe care le-am trăit prin alţii, pe care încă le simt în ei, dar pe care încă nu le pot înţelege. Nu mi-e de ajuns o carte de istorie. Îmi trebuie poveşti în care ştiu că am fost cu gândul, poveşti de-acasă, de la şcoală, de pe uliţă, de la serviciu, poveşti despre viaţa pe care n-am trăit-o, dar care mi-a dat viaţa de acum. Nu cred că aş putea să o mai trăiesc altfel, dar descoperind-o altfel, aş putea înţelege al cui sunt, al cărui timp, al cărei societăţi şi cum aş putea să fac din viaţa încă netrăită ceva mai bun.

Doi tufani aveau o idee

- Doi tufani! Zice tata intrând în bucătărie cu mâna stângă ridicată ca Mihai Viteazu în tablourile cu luptele lui. Eu stau pe canapea şi nu reacţionez – nu-mi dau seama dacă era o conversaţie cu sine care tocmai se termina sau una cu mine care tocmai începea (să vă spun sincer nici nu prea ştiam ce sunt ăia tufani şi mă simţeam şi cu musca pe căciulă).

- Deci avem doi tufani, reveni tata văzându-mi privirea ”inteligentă”. Şi tufanii ăştia sunt un reper (eu încă am dubii dacă vorbeşte cu mine). Şi vin unii, îi taie şi vor să îi fure, dar nu apucă pentru că vine poliţia pe capul lor. Tu ce le-ai face? (Mă simt ca la unele cursuri când visez şi mă trezesc lovit de intonaţia finală a unei întrebări, fără să fi auzit de fapt subiectul).

- Păi, stai, măi tată, puţin (încerc să o iau de la capăt cu povestea), ai cui erau tufanii? Unde erau?

- Tufanii erau ai tuturor (nu erau ai mei, ci ai urmaşilor, urmaşilor...gândeam eu). Erau pe un teren agricol dat în arendă unei societăţi private, scos din devălmăşie. Dar erau foarte bătrâni şi mari – d-aia zic că erau ai tuturor şi reper: au fost plantaţi de nu ştiu cine, nu se ştie când şi zona din jurul lor pe o rază de câţiva kilometri se numeşte „La Tufani”.

Acum intrăm în detalii metafizice şi antropologice că la drept nu prea ne pricepem şi oricât i-ar plăcea lui Mihai Viteazu/Ştefan cel Mare/tatălui meu să-şi dea cu părerea, ajunge fie să se contrazică, fie să încheie cu „poate”, ceea ce nu e admirabil.

- Mă, deci ai doi tufani (măcar atât oi fi reţinut, oftez eu în gând) mari de nu-i cuprind doi oameni pe fiecare, sunt repere geografice, istorice – aici cred că exagerează şi intervin.

- Hai, las-o cu istoricul că n-are treabă!

- Eh, nu?! Păi pe vremea când năvăleau turcii, acolo se urca straja să-i vadă şi să le spună sătenilor.

Fac repede calculul în minte şi deşi îmi dau seama că n-a trecut prea mult de-atunci, încerc să îl contrazic cu o presupunere acuzatoare, ca atunci când vorbeşti cu un pescar.

- N-or fi, măi, tată aşa bătrâni, mai taie oleacă din vârstă!

- N-or fi, nu ştiu, că n-am numărat cercurile. Bine, adevărul e că mie mi-a povestit Chelu' că de fapt acolo, pe vremea preaîmpuşcatului, se urca tractoristul ”de serviciu”, când ăilalţi trăgeau mâţa de coadă sau vindeau motorina din tractoarele noi, şi anunţa dacă vine controlul de la fermă sau de la judeţ.

(Fac comparaţii năucitoare în timp ce încerc să ţin pasul cu povestea – ce-au făcut comuniştii în România? Ce-au făcut şi turcii la Plevna – au părut să ia bătaie, dar ne-au făcut turci până la urmă).

- Aşa, deci le zicem şi repere istorice şi geografice (şi locuri ale memoriei mă gândesc eu fără să încerc să complic conversaţia) şi vine unu' şi-i taie. Cum estimezi valoarea pomilor ălora şi cum îl pedepseşti pe hoţ? Că nu e vorba de lemn acolo, chiar dacă îţi spusei că erau copaci mari pe o câmpie, e vorba de tufani ca idee! Termină fraza emfatic, ridicând degetul arătător de la mâna dreaptă.

Pfuu, că mă dădu pe spate! Nu se poate! Tata îşi dă dizertaţia înaintea mea, chiar aici pe canapea (şi nici nu s-a dus la cursuri).

- Cum adică, măi tată, tufani ca idee? Întreb ca să-l întărât.

- Păi oamenii ăia ştiau şi ei ceva, de exemplu când te întrebau unde te duci şi le răspundeai „la tufani” (acum poţi să zici la tufanii tăiaţi de nesimţitul ăla, glumesc eu cu mine). E vorba de cum se gândesc ei la zona în care trăiesc, muncesc. (Bun! Antropolog în toată firea!)

- Da, dar ăla nu le-a tăiat ideea din minte, le-a tăiat doar tufanii, zic eu raţionalizând totul.

- Da dar dacă distrugi un tablou al lui Picasso şi rămâi doar cu ideea lui, cum e? Intervine şi mama care părea până atunci doar să arbitreze detaşată. Tata zâmbeşte triumfător, eu mă întreb unde au stat ascunşi aceşti Socraţi ai României şi mă gândesc ce să răspund.

Până la urmă nu era vorba de a câştiga (aşa zic ăia de ies pe locul doi), ci de a găsi capul şi coada unui ghem încurcat. Obiectul e una, reprezentarea lui e alta. Reprezentarea îi dă valoarea şi i-o confirmă sau infirmă, aşa cum şi obiectul, prin existenţa lui (şi poate funcţia îndeplinită) păstrează vie această reprezentare şi nu o lasă să se transforme în simplă amintire. Harta mentală a locului ar putea persista fără modificări (sau poate nu), însă lipsa tufanilor în sine o va face să-şi piardă din coerenţă. Până la urmă tăietorul de tufani nu a făcut doar să doboare nişte copaci, ci să modifice viitoarea hartă mentală a zonei. Nu e vorba doar de lemn, ci de sufletul, memoria şi atenţia investite de către săteni în acei doi copaci de la rădăcini până la ultima frunză - viaţa copacilor era o colecţie de vieţi omeneşti.
- Plantezi altul, dar nu mai creşte la fel şi nici peste noapte. Eu l-aş judeca la fel ca pe unul care a luat o viaţă de om, încheie tata indignat...(poate e prea mult, zic eu fără voce).

Vorba dilemei seculare, natură vs. cultură, cu ce e mai prejos un copac şi viaţa lui faţă de un om şi viaţa lui?

Despre un hoţ cinstit

Într-un sat, printre dealuri, pe unde ar fi descălecat (la propriu şi la figurat) Negru Vodă să-şi adape ghivolii, la sute de ani după evenimentul ăsta, cică ar fi trăit un hoţ pe nume Dobrin. Acum, noi ştim că hoţi au trăit şi trăiesc peste tot şi orice muncă e nobilă şi onorabilă, dar Dobrin era ceva mai aparte. Bătrânii ziceau că ar fi fost atât de puternic încât îţi fura din cămară butoiul cu vin de 50 de vedre luându-l la spinare şi trecând cu el dealurile de care vorbirăm mai devreme. Dac-o fi minciună, să fie păcatul lor, eu vă spun ce-am auzit.

Pe lângă puterea a cinci voinici, Dobrin era şi foarte iscusit sau şmecher, cum s-ar zice azi. Avea o minte foarte descurcăreaţă ce l-a ţinut multă vreme prieten cu toată lumea, departe de ocnă şi aproape de pradă. Pe vremea lui, pe dealurile astea de care vă spuneam, sătenii aveau vii întinse şi tot bătrânii spun că până primăvară îşi ţineau vinul în nişte colibe nepăzite tot pe deal şi că, trecătorul însetat ar fi putut să guste neoprit şi, la o adică, să pună şi de-o cumetrie cu ce găsea acolo. Nu se fura vinul, însă, pentru că toată lumea avea destul (alte vremuri!). Dar, ca să-şi ţină viile frumoase şi strugurii întregi, sătenii îşi făcuseră tot felul de sperietori de păsări care mai de care mai straşnică. Apăruse atunci toaca cu sfârlează care se învârtea la vânt şi boncănea de le sărea ciorilor fulgii, tăindu-le pofta de aligote sau riesling. Şi cum toacele astea se făceau totuşi cu migală şi meştesug (că altfel riscai să le pui graurilor şi cocoşarilor loc de clacă şi ospăţ în mijlocul viei) unii oameni, fie ei mai nepricepuţi în ale sfârlezelor, fie mai ocupaţi cu gustatul produsului finit al viei, au găsit de cuviinţă să arvunească pe unul sau pe altul să le facă toaca. Şi uite aşa, Dobrin al nostru, pe care îl lăsarăm intenţionat în urmă, îşi găsi de lucru.

Îşi făcu una din toacele alea cu sfârlează foarte arătoasă şi solidă tocmai pe la jumătatea verii când începea să umfle bobul de strugure şi îşi găsi muşteriu s-o vândă, pe săteanul Bârcă, de lângă Mărioara din gârlă, mai sus puţin de Bratu (nu-i ştiţi, dar poate ajungeţi pe acolo). Fericit nevoie mare, Bârcă al nostru agăţă toaca în vie făcându-şi calm socotelile băbeşti legate de producţia de vin, acum că n-avea să mai piardă atâtea boabe pe pielea păsărilor.

Veni toamna, căzu bruma, se culeseră strugurii şi dă-i cu vinul pân' la ziuă, când se făcu iarnă. Între dealuri, în satul nostru, ningea de obicei mult că era mai spre munte şi pădure. Dobrin, om strângător, se gândi să-şi adune şi el ceva provizii de anul nou şi văzând în treacăt o cunoştinţă mai îndepărtată (ca distanţă de casa lui) că îşi sacrifică porcul de Ignat, cum e datina, a şi ochit oportunitatea. Acum, trebuie să ştiţi că pentru Dobrin toată lumea era cunoştinţă că doar asta era treaba lui. Noaptea, pe zăpadă, îi făcu acestei cunoştinţe o vizită. După un scurt inventar, luă sania cunoştinţei, îi înhămă şi calul din grajd, aşeză în spate un butoiaş decent de licoare şi apoi răciturile care încă erau puţin calde – cârnaţi, şuncă, şorici (că îmi vine şi apă în gură). Plecă Dobrin liniştit cu sania plină, dar fără zurgălăi, trecu unul din dealuri, îşi puse prada la loc sigur şi apoi, având bun simţ şi destul timp liber până dimineaţă, se întoarse peste deal şi înapoie cunoştinţei calul şi sania. Ninsoarea fiind încă înteţită, nu-şi făcu probleme de urme şi îşi luă împăcat la revedere în gând. Bătrânii spun că dimineaţa, păgubitul ar fi crezut că-i e calul bolnav sau că a visat urât de e aşa de transpirat doar de la stat în grajd, dar a descoperit în cele din urmă că de fapt săracul nechezător fusese complice nevolnic la dispariţia bucatelor din urma Ignatului.

Tot în timpul ăsta, când via era doar o părere sub pături de nea pentru sătenii noştri din valea unde-şi adăpase Negru Vodă ghivolii, Dobrin se gândi că nea Bârcă nu mai are treabă cu toaca de-o agăţase între buturile dătătoare de vin, aşa că o luă acasă fără sfială pentru a-i găsi proprietar nou la vară. Zis şi făcut! Din raţiuni narative tehnice şi timpul trecu foarte repede – cum începu primăvara, renăscu şi natura şi dă-i şi sapă la vie că altfel bei apă de Crăciun! Vara, Dobrin găsi alt client pentru toaca după care Bârcă plângea de mama focului, blestemând şi făcându-şi tremurând calculele băbeşti privind cantitatea de vin fără boabele pe care avea să le piardă pe ciori. Nea Fănică Ciobanu, zis şi Sobolu pentru înfăţişarea sa fină, era în schimb cu pulsul la ralanti, că nu mai ducea grija strugurilor. Dobrin era încă în pielea lui de fericire, chiar dacă îşi scosese de două ori banii pe aceeaşi toacă. Apropo de asta, de multe ori se zice prin bătrâni că leneşul mai mult aleargă şi poate ar fi adevărat pentru nea Bârcă sau, cum om vedea mai în colo, pentru nea Sobolu, însă Dobrin părea să fie deasupra proverbului. Pentru el nu nevoia, ci lenea era mama invenţiei, astfel că din lene născocise o strategie să muncească o dată şi să-şi ia banii de zece ori.

Un om onest şi echitabil din fire, Dobrin aprecie că, în iarna asta în care Sobolu făcea mai mult vin datorită toacei lui, ar fi fost mai bine să nu se mai ţină de porcării şi să se apuce de găinării. (Nu de alta, dar oricum îi rămăseseră şi nişte cârnaţi care se stricaseră şi i-a părut rău că i-a aruncat, că doar era mâncare muncită, era păcat.) Aşa că-şi puse în minte să fure câteva găini, să mai schimbe şi dieta şi metoda (că el poate prădase oameni cu nemiluita înainte să-i spună bătrânii povestea). Aşa se făcu că înainte cu o săptămână de Crăciun, Dobrin îşi vizită o altă cunoştinţă, tot pe zăpadă. Văzând însă că ninsoarea se opreşte şi nemaiputându-se baza pe sania păgubitului fără să lase urme, Dobrin îşi încălţă opincile cu vârful în spate şi călcâiul în faţă şi intră în curte de parcă ieşea. Când strânse găinile îşi întoarse la loc opincile şi avu grijă să calce în aceleaşi urme când ieşi din curte. Criminalistica din sat nu avu ce-i face că nicio babă din cele prezente la faţa locului n-a înţeles pe unde a intrat, crezând deci că poate chiar păgubitul a vândut găinile şi a uitat (că avea şi vinul bun).

Povestea cu toaca se repetă. Nea Sobolu plânse primăvara, iar nea Niculae Geantă se bucură în vară de achiziţie. Găinăria se repetă şi ea la altă cunoştinţă a lui Dobrin şi o ţinu aşa până când sătenii au început să se teamă că suferă de amnezie, fiindu-le implicit pusă în pericol memoria însăşi a lui Vodă Negrul şi a ghivolilor săi. Sângele apă nu se face totuşi, al zecelea cumpărător al toacei lui Dobrin cunoscându-l pe ăl' dinainte, fiind veri, vecini de parcelă pe deal şi împărţind chiar coliba unde-şi tineau vinul. Ăsta-i pericolul la sate – toţi sunt cel puţin cunoştinţe!

Ghinionul se prăvăli în felul ăsta peste iscusinţa şi puterea lui Dobrin a cărui toacă fu recunoscută de nea Răgălie care-l şi atenţionă pe nea Tică Ciotu că, după legea nescrisă a satului, se află în posesia unor bunuri furate. „Păi, cum furate”, zise nea Ciotu, „că doar am plătit pentru toaca asta, mi-am luat şi eu cum am văzut la 'tale.” „Păi”, răspunde nea Răgălie, un as al jocurilor de cuvinte, „ce ai văzut la mine, asta ai cumpărat, că eu n-o mai am!” Adunându-şi astfel fisele care le picaseră între timp, sătenii îi luară urma lui Dobrin cu ajutorul gurii satului şi îl aşteptară să greşească. Deşi era maestru, fusese descoperit, iar el nu era la curent şi l-au prins cu găina-n sac (aia cu mâţa e doar o vorbă din bătrâni).

După poveşti şi explicaţii de ore întregi, sătenii din vale aflară că Dobrin păstrase o parte din găini să-mbătrânească, să facă ciorba bună, că nu degeaba zice aşa vechiul dicton. Asta le dădu prilej sătenilor să treacă fiecare dealul lui şi să ajungă la Dobrin acasă, să-şi salveze dacă mai era cazul, vreo găină. Cu hoţul de faţă, veneau femei şi bărbaţi, moşi şi babe, băieţi şi fete să se uite la găini. Mulţi veniseră doar să se uite că nu avuseseră găini deloc şi vroiau să vadă cum arată. Ceilalţi, însă, şi le alegeau cu grijă şi le puneau în desagă. O femeie mai în vârstă tot striga printre găini „Puicuţă! Puicuţă, unde eşti, mamă!” şi ochii parcă i se umeziră când o pestriţă încălţată se ivi printre celelalte găini. O altă femeie o înşfăcă însă repede şi dădu să iasă cu alte trei găini din ţarc. Dobrin însă strigă la ea impunător: „Nu vezi, fă, că nu e a ta?! O cheamă Puicuţa, e a lu' tanti Veta. Dă-i-o înapoi! Uite cum trage la ea!”, continuă hoţul în timp ce găina din braţele femeiii întorcea capul imploratoare către stăpâna sa. Tanti Veta îşi recuperă găina dragă şi îi mulţumi lui Dobrin care stătea pe margine, însoţit de criminalistul satului: „Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, maică! N-am văzut hoţ mai cinstit ca tine!”

Nu se mai ştie nimic din bătrâni despre Dobrin, dacă ar fi fost sau nu eliberat condiţionat pentru cinstea de care a dat dovadă la final. Probabil că în parte şi voit bătrânii chiar sufereau de amnezie, aşa cum se temeau mai deunăzi. Cert e însă că acum sătenii din valea lui Negru Vodă şi a ghivolilor săi nu mai ţin vinul pe deal. Am fost şi-am verificat. Nici toaca nu mai e...

Libertatea şi limba română

Nu, nu mă refer la ziarul de doi bani, ci la unele cuvinte pe care le luăm de-a gata şi nu realizăm câte ne spun despre condiţia noastră ca oameni. Dacă ar fi să parafrazez unul din dictoanele comerciale contemporane – suntem ce vorbim. Şi de ce m-oi fi dus eu cu mintea tocmai la subiectul ăsta? Păi, după căutări seculare care au durat câţiva ani am văzut şi ceva bun la televizor...mai degrabă am auzit, că acolo stătea skepsisul. Ceva despre ce am fost, cine suntem şi ce vorbim – erau aşa vreo două versuri despre un conducător preaîmpuşcat al nostru - „limba lui de lemn se plimbă-ncet prin vechea noastră limbă” (de vrei să asculţi). Eh, asta nu-i nimic, am zice, că doar avem cuvinte şi de la romani şi de la dacii care le-au rezistat ăstora dinainte în mod eroic, prin cultură în munţi repetându-şi conştiincios brânză, barză, viezure...vuvuzelă (?).

Vorbind însă mai serios, şi ajungând la tatăl nostru care ne e pe cabluri sau wireless, am dat peste un filmuleţ (uite-l aici!) care punea o întrebare simplă „Ce ai face dacă nu s-ar ridica problema banilor?” - ce ai face dacă nu ai depinde de un venit, ce ai vrea să fii? Băi, şi am stat pe gânduri, şi m-am gândit, şi m-am gândit...mă rog, încă nu mi-am dat seama foarte bine, dar am ajuns la altă idee care se leagă de ce am vorbit mai devreme, de cum folosim cuvintele şi ce înseamnă ele, ce spun despre noi în afară de mesajul pe care vrem să îl transmitem.

În primă fază îmi venea foarte greu să fac abstracţie de bani. Mă gândeam că orice aş voi să fac, tot aş avea nevoie de nişte poze cu poeţi şi dramaturgi...sau aviatori. Mi-am dat seama că în engleză nu există o opoziţie clară între WANT şi NEED (poate doar la nivel conceptual-semantic), însă în română VOIA se contrazice cu NEVOIA ca doi prinţi gemeni, unul rău şi unul bun (nu se ştie care) ambii pretendenţi la tron. E clară treaba...dar nu prea, cum ar zice clasicul nemuritor. Dacă mai citim şi ascultăm o dată expresia „a avea nevoie” ne mirăm de altă întrebare – cum să ai un ne-ceva? Am un ne...chezat? Nu, nu merge! E puţin anapoda sau pe dos. Dacă schimbăm puţin ordinea literelor prin cuvinte, ajungem la altă concluzie – a avea nevoie = a nu avea voie (să decizi ce e necesar). Chiar şi dacă înlocuim nevoia cu trebuinţă, tot la un fel de impunere necontrolabilă ajungem. Bine, aici de ce să ne victimizăm, ne întrecem cu limba capitalistă a celei mai democrate ţări din lume (nu Grecia, alţii care s-au ridicat tot din sclavie...şi nişte rasism – SUA, da!) în care „you gotta do what you gotta do!”, adică, în traducere liberă, dacă e să te ia dracu', te ia şi din uşa bisericii, dar tot trebuie să faci ce ai de făcut.

E greu, suntem nevoiaşi...adică stăm la voia oricui să facem orice. Păi e bine? Ca să rezolvi o situaţie mai dificilă ai nevoie şi de puţin tact – păi şi pe ăsta de unde îl iei? Nu-l iei, ţi se dă – de obicei prin educaţie, dar unii cred că vine şi din naştere prin cordonul ombilical. Ce să mai zic, mă opresc. Cred că aţi înţeles nevoia mea de a comunica mesajul (nu ştiu ce am voit să zic cu ultima frază!).

Sper să n-aveţi nevoie de nimic în anul ăsta ce tocmai începu!

Miros de iarnă

Cu inspiraţie de la un om drag am ajuns să vreau să miros realitatea, sau să o gust, sau să o pipăi, să o aud... Avem pretenţia că vedem totul şi nu mai simţim nimic sau doar puţin pe alte căi. În ritmul ăsta o să ajungem să recunoaştem îngheţata după culoare şi textură, nu după gust, miros sau consistenţă. Vorbind, am realizat că problema e destul de vizibilă de la nivelul cuvintelor.

Trebuie să avem „o viziune despre lume” adică să avem un sistem de înţelegere relativ armonios în ceea ce priveşte lumea. Aha, dar de ce nu şi o „miroşenie” despre lume. Sunt mirosuri şi mirosuri – fiecare ne spune ceva, ne duce cu gândul la ceva - „s-a cam împuţit treaba” zice românul, sau englezul înconjurat de mare „it smells fishy”. Of, viaţa asta „amară” ar zice poate Bacovia dacă ar fi mai multe consoane în cuvântul ăsta (şi dacă ar mai trăi, desigur). „A fost dură experienţa” sau „sunt fleşcăite de căldură” ca să cităm un clasic. Toate formele astea de expresie ne sugerează ceva despre ce se întâmplă în jurul nostru, dar dacă aruncăm un ochi sau ne aplecăm urechea atent, vedem, că sunt multe mai multe cuvinte şi expresii pentru simţul văzului.

Cultura e codată şi decodată eminamente vizual – alfabetul e construit din iconiţe mici (lăsând deoparte minoritatea codului Morse sau alfabetului Braille), culori (fie pe hârtie, fie pe piele), simboluri etc. Auzul e de multe ori la mila ochiului - „stai să văd dacă se aude”. Păi cum adică? Vezi sunetele? Cine ştie cum o funcţiona asta? Da, mesajul trece, îl ştie toată lumea şi nici măcar nu ne împiedicăm la astfel de exprimări – poate doar zâmbim din colţul gurii şi trecem mai departe. Dacă atenţionăm pe cineva de ciudăţenia din exprimare ni se poate reprima foarte uşor intenţia „vezi-ţi dom'le de treabă!”. Oi fi mirosit tu ceva putred, dar e cazul să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. Poate doar ai vedenii...sau miroşenii (? eu cred că Proust a scris de la o miroşenie). Să te duci la un doctor sa te vadă, că n-are cum să-şi dea seama ce ai dacă te pipăie şi ascultă ce se mişcă prin tine cu stetoscopul...trebuie să te vadă.

Recunosc, confortul vizualului e mult mai mare. E mai rapid, de multe ori nu trebuie să arate profesional şi la cum evoluăm oricum reflexele ne fac mai descurcăreţi în ale privirii. Te duci la un interviu pentru o slujbă – ai grijă...pardon, vezi, să faci contact vizual! Vorbim cu ochii, ne măsurăm din priviri. E un semnal că ascultăm, înţelegem persoana din faţa noastră şi nu neapărat mocheta sau şireturile de la pantofi. Ne putem da seama când cineva nu ne priveşte în ochi pentru că inconştient avem capacitatea de a-i măsura diametrul şi unghiul de înclinaţie ale pupilei – aşa de mult am exersat şmecheria asta că o facem involuntar. Bineînţeles, nu o să putem simţi cu ajutorul irisului sau pupilei mirosul de grătar din spatele blocului din Cucuieţii din Deal, de unde sună şi cântecele alea cu iz oriental. Imaginaţi-vă cum ar arăta translatoarea de la TVR pentru surdo-muţi traducând versurile de duşmani, bani şi alte cele. Nu ar fi aceeaşi senzaţie.

Am încercat până acum câteva zile să merg cu muzica dată la maxim în căşti, să schimb coloana sonoră de la viaţa petrecută umblând de colo colo. Ajunsesem ca meseriaşii de care îmi povestea bunicul meu - „mulţi vede, puţini cunoaşte”. Nu mai înţelegeam mare lucru din vânzoleala din jurul meu. Clar e o diferenţă între a vedea ceva şi a cunoaşte acel ceva în profunzime. Suntem mai superficiali oricât de atent ne uităm la ceva dacă nu prindem şi substanţa prin atingere, sunet, gust sau miros. Poate că nu e doar coincidenţă că „ne uităm” la ceva, dar „uităm” ce e mai important.

Îmi cam face cu ochiul perna, aşa că mai gustăm tema asta şi altă dată dacă aţi citit cu poftă!